23 August n’a existat…

    “23 August n’a existat”…  A existat numai o tara frumoasa, La o margine de mare Unde valurile fac noduri albe Ca o barba nepieptanata de crai…”(O parafraza poate neinspirata, dar care mie mi’a placut foarte mult, a unei scrieri a lui Marin Sorescu, poezia ”Trebuiau sa poarte un nume”).
    De fapt, nu cu multa vreme in urma, de 23 August era mare sarbatoare in Romania, se bea si se manca pentru ca osteanul roman a intors armele impotriva soldatului din Wehrmacht, seara la TV rula invariabil filmul “Serata” de Malvina Ursianu…
   Astazi nu mai sarbatorim nimic… Cel putin de 23 August… Oamenii politici si istoricii nu prea mai gasesc nimic prin pantaloni, daca isi mai aduc aminte cumva ca trebuie sa verifice periodic daca mai dispun de ceva  COJONES!… Politicienii nostrii nu par sa realizeze ca unul dintre cele mai importante elemente ale anatomiei noastre este totusi COLOANA VERTEBRALA, drept care ar trebui sa decida care este unghiul de inclinatie al coloanei romanesti. Nici astazi, dupa aproape 60 de ani politicienii nu au ajuns la un raspuns la Dilema mai ceva decat intrebarea Sfinxului: Actul de la 23 August a fost un act de tradare fata de aliatul nostru de atunci, Germania, sau a fost un act deliberat si asumat de fraternizare cu Fortele Aliate?…
   “Capul plecat sabia nu’l taie” pare sa fie un dicton mai valabil decat oricand. Dragii mei alesi politicieni, hotarati odata ce semnificatie are aceasta zi de 23 August pentru Europa si pentru Romania, ca sa stie si un amarat de “cap de locuitor” ca mine ce are de facut in aceasta minunata zi: sa defileze cu steguletul sau sa dea cu pietre ?…
  Neavand un punct oficial de vedere vis-a-vis de Eveniment, pun si eu ce materiale am gasit, la plesneala si fara nici o logica. Nu ma acuza prea tare: trebuia sa trag si eu o artificie, era pacat sa scap o astfel de ocazie…

  

   

Banda Desenata versus Betty Page

   Nici Banda Desenata nu putea ramane indiferenta la nurii prea frumoasei starlete. Cea de’a noua arta abia de iesise de doua decenii din pubertate, o maturizare insotita in perioada undergroundului american (’68-’71) de nesfarsite scandaluri provocate de artisti ca Robert Crumbs sau Gilbert Shelton sau in perioada de contestare europeana, intarziata pana in ’72, cand scandalagii se numeau Gotlib, Mandrika sau Alexis care umpleau paginile din “L’Echo des Savanes” cu tot soiul de scatologii si scarbosenii, considerate de autorii respectivi autentice emancipari…  In mod natural, imediat ce artistii underground au epuizat toate incercarile provocatoare, menite sa testeze limitele rezistentei unui regim conservator, in banda desenata s’a revenit la o maniera narativa oarecum clasica, dar cu un bun castigat: o viziune mai adulta, in care un loc important il avea si viata de cuplu.
   Un artist ca Dave Stevens, foarte apreciat in SUA in anii ’80, preia in benzile sale desenate modelul Betty Page, cu breton si cu minimum de lenjerie asa cum ne invatase ca e bine sa poarte. Povestile sale nu sunt deloc sofisticate, ba pot sa afirm ca sunt de’a dreptul tampite si lipsite de haz, dar ce placere sa revezi silueta lui Betty!… Te las sa urmaresti in alternanta imaginea ei, asa cum a pastrat’o fotografia si extrase din albumul “Rocketeer” al lui Dave Stevens. Albumul a avut si o ecranizare pentru cinema, la fel de neinspirata ca si cartea…

   P.S. Atat de tare mi’a placut subiectul incat m’am grabit sa’l public fara prea multe interventii. Astfel, plansele din “Rocketeer” sunt fotografiate si nu scanate, de unde si calitatea indoielnica a materialului… Scuze!

Krokodil si ultimul sau dinte

   Cred ca Razboiul Rece a existat dintotdeauna si nu se suprapune doar perioadei 1947 – 1990, cum este acceptat in mod traditional de toti analistii politici, ce considera acest razboi o infruntare dintre doua sisteme politice, cu ideologii contrare, una de stanga si cealalta de dreapta. Spre deosebire de Razboiul “Cald”, unde armele de foc se incingeau la rosu iar distrugerile si victimile erau fara numar, fara numar… vorba textierului de manele, Razboiul Rece dispunea de altfel de arme, nu mai putin ascutite si taioase decat cele traditionale, dar aparent mai inofensive. Numai in aparenta, caci Propaganda, aceasta Grosse Bertha a razboiului ideologic, insira pe raboj un numar ametitor de victime, deoparte si de alta a baricadei. Americanii care manifestau simpatii pentru miscarea de stanga isi riscau locurile de munca, ceea ce echivala cel putin cu o moarte sociala (daca ai ocazia, incearca sa vezi un film din 1976 care trateaza acest subiect – “The Front” sau “Paravanul”, titlu cu care a rulat in Romania, un film excelent cu Woody Allen despre perioada McCarty-sta si riscul de a incerca sa judeci liber). La rusi sau in tarile Lagarului socialist, cum complet neinspirat il denumeau Nomenklaturistii, riscurile pe care si le asuma un deviationist politic erau ceva mai mari. Prin anii ’50 alegerea era intre Marele Kanal, Centrele de Reeducare (in realitate, cele mai sinistre inchisori), deportarea in zone izolate sau pur si simplu, disparitia fizica… Mai tarziu, prin anii ’80 dizidentii politici care’si luau avocati solizi, cum ar fi Radio “Europa Libera” sau vreun congresman american, nu mai riscau mare lucru, poate un domiciliu fortat in Damaroaia si cotrobairea prin viata sa privata, risc la care eram oricum expusi toti cetatenii.
   Razboiul Rece functioneaza in continuare, cu surdina pusa si cu arme de propaganda mai sofisticate. Campul sau de lupta nu mai este doar intre natiuni cu interese economice contrare (in final, ideologia trece prin burta) ci s’a extins chiar in interiorul tarilor, ceea ce este lucrul cel mai grav, realizandu’se premizele unor Razboaie Civile… Crezi ca exagerez? Argumentele mele se numesc Iugoslavia, Cehoslovacia, Uniunea Sovietica, iar daca citesti bine printre randurile publicate prin gazete, Italia de Nord, Belgia Flamanda, Tara Basca… Si nici Transilvania nu se simte prea bine…

Betty Page, fata care si’a uitat chilotii acasa

      Betty Page era o fata obraznica si cu mult “vino incoace”. Dupa 50 de ani de imagini indraznete, in care amatorul de fotografii cu fete frumoase a crezut ca a vazut tot ce era de vazut, ea reuseste “Post Mortem ” cand “Nihil Est”, vorba lui Seneca, sa trezeasca interesul si sa atraga atentia, la fel ca in prima zi!…
      Cand am ales pozele cu Betty “Beauty” Page am simtit nevoia sa sa le integrez epocii din care au fost desprinse. Drept care, minunatele ei fotografii alterneaza cu imagini contemporane, de foarte mare importanta pentru cultura noastra..,.

    In acest timp, producatorii de la Hollywood incercau disperati orice formula ca sa indeparteze viciul. Doris Day a fost, pentru moment, una dintre solutii…

   Connie Francis, una dintre vocile cele mai importante ale Americii, nu a reusit pentru mult timp sa opreasca degradarea imaginii pe care SUA vroia sa o pastreze despre ea insasi…

Who’s Afraid of Betty Page ? …

    Bineinteles, tuturor ne e frica de Betty Page, dar nu avem curajul sa o recunoastem… Ne e frica de sexualitatea ei afisata fara complexe, de felul in care cocheteaza cu obiectivul camerei foto de parca ar fi vorba de un voyeurist super-pervers , de lipsa de pudoare cu care isi prezinta fiecare perspectiva a corpului sau… Betty Page nu este o Pin Up adevarata. De fapt este o curva ! E greu de rostit cuvantul, mai ales cand vorbesti despre o persoana care a plecat de mult dintre noi si nu se mai poate apara. Dar asta este cel mai potrivit cuvant care i se potriveste: este suficient sa privesti orice fotografie in care ea apare ca sa tragi aceeasi concluzie ca mine. Este fata de la tara, cu o copilarie nefericita care a priceput ca in viata, ca sa reusesti, nu trebuie sa ai prea multe principii. Concluzie la care a ajuns, cam in aceeasi perioada si Norma Jean…

   Sunt sigur ca ma vei acuza ca mi s’au sclerozat principiile, ca vorbeste barbatul care a inceput sa’nbatraneasca si strugurii parandu’i'se prea acrii, se agata cu disperare de colacul moralei. Acuzatia ta este fara temei. Sunt foarte consecvent valorilor care m’au facut baiat mare si consider ca educatia asimilata  imi da dreptul sa emit judecati de care nu trebuie sa ma rusinez…
  Curva?…Este un simplu cuvant din DEX, ca alte 50.000 de cuvinte. Iti dai seama ce drama ar fi  daca ar trebui sa rosim feciorelnic la fiecare cuvant pe care il rostim?… In definitiv, este un cuvant pe care il articulam  cu usurinta in atatea alte situatii… “Politica este o Curva”, afirma un dicton, drept care, in mod logic, cei care o practica sunt niste curve… Si desi suntem avertizati de acest pericol, la fiecare 4 ani mergem organizati civic sa ne alegem curvele care ne vor conduce timp de un mandat… Unii dintre acestia vor ramane agatati de paginile Istoriei si vor fi subiecte la Bacalaureat.
  N’am auzit ca o curva autentica sa fie subiect de examen, obiect de studiu cu subiect si predicat !…

   America facea eforturi supraomenesti ca sa estompeze fenomene ca Betty Page !… Drept care, Santa Claus era mult mai rumen in obraji iar Doris Day devenea pe zi ce trece menajera ideala !!!

  America lui Elvis, deja recuperat de Sistem si pus sa lucreze pentru Establishment…

Chamber of Horrors : NOSFERATU , cea dintai oroare

 Spectatorul de astazi este din ce in ce mai blindat in fata emotiilor cu care e asediat in fiecare zi de Televiziune sau de Cinematografie. Un thriller de astazi nu poate fi imaginat de un producator daca suspence-ul nu se succede cadru dupa cadru, iar un film horror fara scene de sadism explicit si tone de hemoglobina nu are nici o sansa la box- office. Este normal sa fie asa, daca te gandesti ca de’a lungul a zeci de ani de cinematografie au fost imaginate scene din ce in ce mai elaborate si de fiecare date producatorul a cautat sa dea clientului ceva in plus fata de oferta precedenta. Este principiul bulgarelui de zapada cand se rostogoleste la vale, care este in continuare sferic dar volumul sau creste in progresie geometrica!…
 Privind peste umar, spre trecut, iti poti imagina ca viata bunicilor a fost o plimbarica de placere in comparatie cu maratonul la care participam noi. Nimic mai eronat!… Mereu am afirmat ca lipsa modelului stimuleaza creativitatea, iar efortul deschizatorului de drumuri este inconparabil mai greu si important decat jocul epigonilor…
  “Nosferatu – Eine Symphonie des Grauens” (“A symphony of Horror”) este un deschizator de drumuri si inca unul foarte important, daca luam in considerare popularitatea imensa de astazi a filmelor horror. Este o adaptare libera dupa romanul “Dracula” al lui Bram Stoker, film facut fara acceptul familiei Stoker, drept care in 1925, la 3 ani de la premiera,  aproape toate negativele si copiile sunt distruse. Din fericire, capodopera lui Murnau, un mare regizor expresionist german, va supravietui in cateva arhive…

 E inutil sa mai rezum filmul, care urmareste destul de fidel firul narativ din “Dracula”, poveste stiuta de fiecare dintre noi pe dinafara iar imaginile extrase din film sunt mai mult decat expresive…

  Tinuta vestimentara a tanarului agent imobiliar Hutter va fi reluata de Roman Polanski in “Balul Vampirilor”, pentru asistentul profesorului Ambronsius…

 Ca in orice film german expresionist, jocul de umbre este foarte important (vezi “Cabinetul dr. Caligari”)…

Plutasii de pe Bistrita, care coboara cosciugele cu pamantul natal spre Galati… de fapt, toate exterioarele au fost turnate in Slovacia, cu muntii Tatra pe post de Carpati!…

Ciuma…

Ellen, sotia lui Hutter, o femeie incredibil de senzuala pentru acele vremuri se sacrifica: ea ii va “ocupa” timpul lui Nosferatu pana la rasarit, cand primele raze ale soarelui il vor rapune…

 Ai vazut?… Ai vazut efectu’?…

The Man who draw faster than his Shadow

  Gustave Dore…Cine isi mai aminteste de el, poate doar cateva randuri dintr’un manual de Istorie a artelor si acelea scrise pe fuga, pen’ca e lume multa la coada, la intrarea in arhivele Panteonului?… Si totusi… Daca acum 150 de ani  intr’o Europa civilizata, la o sueta mondena, nu puteai sa porti un dialog competent despre ilustrul artist Gustave Dore aveai toate sansele de a fi exclus pe viitor din orice anturaj! Un desenator exceptional, dublat de o adevarata forta a naturii (la disparitia sa prematura, dupa 30 de ani de activitate, mapele sale contineau peste 10.000 de lucrari), Dore a ilustrat peste o suta de carti : ” Fabule ” de La Fontaine, “Gargantua” de Rabelais, “Don Quichotte” de Cervantes, “Divina Comedie” de Dante…
  Forta sa  o vei simti in desenele originalele, din pacate foarte putine pastrate. Daca iti mai aduci aminte, intr’un articol anterior am mai vorbit impreuna despre gravura… In secolul XIX toate ilustratiile din ziare si reviste erau reproduse prin tehnica gravurii, respectiv xilogravura, adica gravura in lemn de tei. Era preferat lemnul de tei pentru ca era un lemn moale, usor de scobit. Care era drumul ilustratiei de la planseta de desen a Artistului pana la pagina publicata?… Ilustratia, perfect finisata, era preluata de un atelier de gravura. Un gravor experimentat copia desenul artistului INVERS pe o placa de lemn de tei, dupa care taia placa in mai multe bucati, ce urmau sa fie gravate de meseriasi diferiti, atent supravegheati de Mester. La final, bucatile erau reunite intr’un sungur grup iar Mesterul zgaria racordurile. Iti poti imagina, desigur, ca dupa un astfel de avatar desenul original isi pierdea toata prospetimea si forta sarjei artistice! Iata de ce eu prefer schitele si ideile pe care Dore le arunca pe hartie in momentele sale de inspiratie… Momentele sale de Gratie…

… De ce am ales sa vorbesc despre Gustave Dore, intr’un jurnal in care te astepti sa vorbesc despre Banda Desenata?… Priveste imaginea de mai sus : nu ai impresia ca este un detaliu din “Harzack”, banda desenata atat de mediatizata a lui Moebius, adica Jean Giraud?… Aruncand o privire in ograda celor de la Wikipedia, ca sa imi confirm unele afirmatii, gasesc urmatorul text: “ Lors de la campagne de Crimée, il réalise, à la fois comme auteur et comme illustrateur, L’Histoire de la Sainte Russie, une charge contre ce pays avec qui la France et l’Angleterre étaient entrées en guerre. C’est un album qui préfigure la bande dessinée, où il joue sur le décalage entre le texte et l’illustration, et où il utilise d’étonnantes astuces graphiques.”

All About Pin Ups…

Daca nu ai altceva mai bun de facut decat sa te apuci sa scormonesti prin biblioteci prafuite si arhive puricoase, mirosind a mucegai deloc nobil si a urina de motan, vei putea avea parte si de surprize placute. In cautarea Eternului Secret Feminin am avut ocazia sa fiu mai aproape de Marea Taina, dar niciodata suficient de aproape incat sa fiu capabil sa scriu ca, pana la urma, cautarea a luat sfarsit. Din fericire… Nu ar fi pacat ca la un moment dat sa privesti o femeie frumoasa cu aceeasi cautatura pe care ai arunca’o unui pudel proaspat tuns sau unei tabachere cu initialele personale?…    Pictorii de Pin Ups au incercat din rasputeri sa depaseasca Realitatea. In albumele pe care le’am rasfoit, nu o singura data am avut ocazia sa vad fotografii cu artistii in “actiune”: pictorul, de regula cu pipa intre dinti, era intotdeauna surprins cu pensula pe panza, in timp ce modelul zambea ca la Hollywood, cu toata dantura la vedere. Nimic mai fals decat aceasta imagine!!! Toti acesti artisti lucrau dupa poze pe care presupun ca tot ei le faceau (trebuie mentionat insa ca fotografiile erau alb-negru si nu neaparat de cea mai buna calitate; cauta articolele anterioare cu MM si Norma Jean, vezi pozele facute de Earl Moran si vei intelege ce vreau sa spun)… Marele lor merit este ca reuseau sa redea carnatia atat de desavarsita si erau capabili sa propuna un ideal feminin. Caci fetele imaginate de ei erau puternic idealizate si foarte departe de modelele de care s’au servit. Marilyn Monroe marturisea la un moment dat unui jurnalist ca Earl Moran reusea sa o faca mai frumoasa in tablourile sale decat in realitate… Sunt insa multe fete din acele timpuri care nu au nici un motiv sa fie geloase pe frumoasele fete de hartie…  A propos, ce parere ai despre Betty Page ? …            

Gagicile reale, bineinteles ca le’ai recunoscut : Betty Page, Rita Hayworth, Marilyn Monroe, Jane Russell, Jayne Mansfield…
Picturile ii apartin lui Gil Elfgren…

Another Fistful of Westerns – alte impuscaturi, alta poveste

    Intotdeauna mi’am imaginat ca daca mi se explica un fenomen, imediat dupa aceea voi fi capabil, aplicand reteta, sa refac evenimentul. Sa’ti dau un exemplu. Am avut sansa sa citesc in premiera pentru mine, toate albumele lui Herge cu Tintin deodata, in cateva zile. Efectul a fost devastator. Aventurile nu dadeau senzatia ca au fost scrise pe parcursul a peste 30 de ani, parea o saga la care autorul a lucrat neintrerupt de alte griji, realizand una dintre cele mai coerente serii. Privind opera unui artist intr’un timp scurt, am crezut ca am reusit sa inteleg mecanismele care starneau rasul sau care provocau suspence… Totul parea atat de simplu!… ma simteam capabil sa scriu o disertatie despre “Cum sa realizezi o capodopera, totul in numai 3 lectii” iar imediat dupa aceea ma puteam aseja la masa de lucru si sa’i dau drumul la vreo 2-3 chef d’oeuvres…
  Nimic mai fals!… Aceeasi reteta, aplicata chiar de acelasi autor, nu mai da aceleasi rezultate… Opera de succes nu aplica o reteta, ci ea o creeaza. De multe ori vedem plictisiti un film vechi si constatam acriti ca e plin de clisee, uitand ca de fapt acel film a creeat cliseele si la aparitia lui totul era proaspat si novator. Cliseul este un manierism condamnabil dar creatorul de clisee este un geniu. Intr’o lume in care omului de rand i se pare ca tot ceea ce era de spus, de scris, de pictat, de filmat… s’a facut si nu mai este nimic de facut pe lumea asta, ei bine, intr’o astfel de lume e o nevoie imensa de oameni care sa ofere modele, fie ele si urate, important este sa se produca schimbarea, pasul inainte…
  Filmele pe care le comentez impreuna cu tine sunt filme care au impus clisee… Niste Capodopere!!!

 -”You know, you got a face beautiful enaugh to be worth 2.000 $ ?

 -”Yeah! But you don’t look like the one who’ll collect it !”

 -”How much?”
 -”A Hundred Dollars. Two Hundred Dollars! It’s all i’ve got!”

  …”Even a filty beggar like that has got a protecting angel !”…

   -”I’ve been looking for you for eight months!…”

  -”…And i had lots of time to learn how to shoot with my left hand!”

  -”When you have to shoot, SHOOT!…”

  -”…Don’t talk!’

  -”You see, in this world there’s two kinds of people, my friend: Those with loaded guns…”

  -”…and those who dig… Now DIG!”

 Un cadru antologic pe care Sergio Leone l’a imprumutat de la Liviu Ciulei, din filmul “Padurea spanzuratilor”, film realizat cu cativa ani mai devreme, Palme d’Or la Cannes si fara indoiala cunoscut de Leone, mare doritor de onoruri si premii…

 -”Hey, Blondie! You know what you are ? just a dirty son of a ….”, iar aici se suprapune genial muzica lui Moriccone, cu urletul coyotului, de fapt vocea isterica si inimitabila a Adei Orsinni…

 Filmul filmelor, botezat in 1001 de feluri, “Un glonte pentru General” in romana si engleza, un titlu neinspirat dat fiind ca deconspira toata taina, care nu trebuia aflata decat in ultima clipa… “Quien Sabe?”, adica “Cine Stie?” este mult mai potrivit, dar mai putin comercial…

  … De la prima secventa, filmul ne avertizeaza ca va fi un spectacol dur si realist, scris fara menajamente de Franco Solinas, un mare scriitor comunist italian…

 … contraste abrupte intre o America bogata si un Mexic secatuit de prea multe revolutii…

 …figuratie evident neprofesionista dar cat de expresiva!!!… in acei ani, cinematografia italiana lucra in mod curent cu “civili” pentru planurile doi sau trei, dar uneori chiar si pentru rolurile principale. Operatiunea are si un nume : Neorealismul italian si este justificata si de saracia din Italia anilor ’60…

 Gian-Maria Volonte in rolul vietii sale: El Chuncho, seful tembel si veros al unei bande de guerilleros, specializata in contrabanda de arme cu care ii alimenta, contra cost, pe adevaratii revolutionari mexicani…

  -”Hey,Nino, don’t tell me you’re the one who stopped the train for us!?!…”
  -”There’s a price on my head…”

 -”How much could you be worth?…”
 -”Much less than the train!!!”

  -”How can a religious man live with these bandits?…”
  -”Christ died between two thiefs!!!”

  Parasit de acolitii sai, Chuncho incearca sa organizeze rezistenta…

  … instruirea amaratilor de peones este insa o sarcina mult mai grea decat isi imaginase!…

 … El Chuncho nu este inca un erou… doar un hot ca atatia altii…

 Cantecul mitralierei…

 El Chuncho cotrobaie prin lucrurile lui Gringo si descopera parfumurile frantuzesti…

 …dar si glontul de aur american !

  Generalul a fost asasinat cu un glont de aur!…

  -”Quien Sabe ? Go back to the United States, Nino !!!…”

A Fistful of Westerns – primele impuscaturi

 Am sa uit pentru cateva clipe de frumoasele fete de hartie si voi incerca sa fac curte unei alte mari iubiri: Westernul!… Ma voi apropia tiptil, ca un cercetas indian si voi incerca sa fur cateva din secretele care fac Westernul un gen atat de special. Dincolo de poveste, care de regula este simpla, ceea ce te marcheaza atunci cand vizionezi un astfel de film sunt detaliile. Daca realizatorul este inspirat, vei gasi replici antologice sau cadre atat de bine montate incat multa vreme dupa ce vei vedea acele secvente iti vei aduce aminte de ele. Cum ai putea de pilda uita secventa finala din “A Bullit for the General”, in care Volonte il impusca pe El Nino pe scara trenului si apoi, printr’o filmare desteapta, ai impresia ca el este cel care impinge trenul prin forta bratelor si constiinta sa (de curand scoasa dintr’un morman de zoaie in care dospise inutil): “Quien Sabe?… Go back to the United States, Nino!”?…
  Cum sa uiti umorul atat de fin al lui Sergio Leone, ce puncteaza unele scene in care te poti astepta la orice dar nu la un zambet (acelasi gen de spirit il vei regasi la Alfred Hitchcock, poate ceva mai cinic)?…
  Incerc sa rememorez cateva scene care mi’au placut la nebunie…

“Pentru cativa Dolari in plus”, filmul care de la prima secventa pana la ultima poate fi citat in orice antologie cinematografica… sa inceapa Spectacolul!…

 -”It is far to Tucumcari?”

 -”You made a mistake, Reverend. You’re on the wrong train!”

 -”You see… The train doesn’t stop to Tucumcari!”…

 -”This train’ll stop in Tucumcari !”…

… o premiera pentru gara din Tucumcari…

 -”…Well, the Railroad’ll be pleased to make arrangements for any one who wants to get off here!”…

 -”No-one’s got the guts to face that Killer!…”

 -”At least, it’s been that way till now…”

…prin ploaie, un alt destin…

 …foarte curand ne arata la ce se descurca el cel mai bine…

 …un mod foarte periculos de a aprinde pipa…

 -”Well, well! Remember me, amigo?”
 -”It’s a small world…”

 -”Yes! And very, very bad. Now, come on! Light another match!…”
  (Probabil cel mai tare rol al lui Klaus Kinski; cateva aparitii care insumeaza cel mult trei minute, dar ce interpretare!… nu am putut uita niciodata personajul sau de cosmar…)…

 In momentul in care se incheie ultima nota de la melodia ceasului, El Indio este deja mort…
 Gian-Maria Volonte a fost un actor genial. Din pacate, nu a jucat decat in vreo 5 filme mai populare, care se reediteaza periodic. Fiind foarte angajat politic, cu orientari puternic de stanga, a jucat foarte multe roluri in filme care deranjeaza si care sunt uitate prin arhive…

  …iar eroul cel batran se indeparteaza spre asfintit (colonelul Mortimer, rolul care l’a scos pe Lee Van Cleef dintr’o zona de umbra in care lancezea de vreo 5 ani)…
  Secventa finala este o licenta poetica a lui Leone: despartindu’se, cei doi camarazi pornesc fiecare spre destinul sau – in timp ce in cadrul in care apare batranul, soarele apune, in secventa cu tanarul Clint soarele e plin de viata si sus pe cer…

 Posterul original, pe care Sergio Leone era mentionat ca Bob Robertson iar Gian-Maria Volonte se numea John Wells; publicul italian avea mai multa incredere in dolarul american…
 Al doilea afis, dupa ce filmul a facut ravagii in toata lumea, inclusiv in USA si Japonia…

 ”Pentru un pumn de dolari”… Pare o joaca de copii in spatele blocului (un personaj chiar remarca la un moment dat: ” Parca ne jucam de’a indienii!”), dar cat de bine e facut filmul, mai ales daca tinem cont de faptul ca el deschide drumul!…

 -”Get three coffins ready, old man!”…

 -”My mule don’t like people laughin’…”

  Clint Eastwood era un actor american oarecare, trecut bine de prima tinerete si fara prea mari perspective.
   Leone avea nevoie de o mutra mai anglo-saxona si mai putin cunoscuta de publicul italian. Bugetul filmului era foarte mic, Eastwood primind pentru rolul sau 15.000 $…
   Ulterior, Clint Eastwood avea sa comenteze scena din care am extras imaginea de mai sus, marturisind ca atunci nu a inteles deloc de ce regizorul a plasat camera de filmat in spatele Holsterului sau, impiedicandu’l aproape sa scoata Coltul… O lectie de cinematografie…

  -”My mistake. Four coffins!”…

  Ramon sau Volonte, o masina de ucis…