Blueberry ‘ s Second Mistake

               Am scormonit printre revistele mele prafuite si am avut surpriza sa gasesc o plansa de Jean Giraud, un anunt pentru urmatoarea aventura a lui Blueberry, “Ballade pour un Cercueil”, ce urma sa apara saptamanal in revista “Pilote”. O plansa minunata, total inedita in albume si care e pacat sa se piarda, uitata de o lume mult prea grabita. Giraud este in plina forma, desenand in anii ’70 cele mai bune albume “Fort Navajo”. Atat Jean Michel Charlier, scenaristul seriei cat si Jean Giraud au poate cei mai creativi ani din viata lor. Dupa fabulosul diptic cu “La Mine de l’Allemand Perdu” si “Le Spectre aux Balles d’Or”(albume dupa care s’a facut o adaptare cinematografica imbecila…), a urmat o adevarata epopee care avea sa se incheie dupa aproape 500 de planse, adica 10 albume ce aveau sa apara pe la diferiti editori.  Ciclul incepe cu “Chihuahua Pearl”, se continua cu “L’Homme qui Valait 500.000 $”, “Ballade pour un Cercueil”, “L’Outlaw”(“Le Hors la Loi”), “Angel Face”…
                 Povestile sunt superpasionante, aproape adulte, poate tot ce s’a facut mai bine in banda desenata western si nu numai!…Desenele ating perfectiunea, Giraud facand eforturi sustinute sa evolueze continuu. Foloseste multe imagini fotografice pentru a reda cat mai veridic cadrul in care se desfasoara actiunea.
                 In unele situatii insa imprumuta cate o imagine fara justificare. Sau poate ma insel eu?…

      O imagine publicitara pentru o marca de pasta de dinti ce aparea in 1972 in revista saptamanala “Pilote”. In acest timp, era publicata in foileton povestirea “Ballade pour un Cercueil”, dar in albume deabia aparea “General Tete Jaune” (politica editoriala era ca intre aparitia unor planse in foileton in revista si aparitia lor in album sa existe un decalaj de cel putin 2 ani, astfel incat editorul sa poata vinde cat mai mult din tirajul revistei).

    …Varianta publicitara pentru femei a aceluiasi produs…

     … Minunata coperta de la albumul “Chihuahua Pearl”…

     …Si un montaj croit la mare graba cu materialul clientului!…

La Nuit que j’ai eu PEUR !…

                         In acei ani in Romania lucrurile se petreceau in felul urmator, pentru un autor de banda desenata: cautai ideea, adunai cateva calimari de tus “Pionier” sau daca aveai noroc, niste tus chinezesc, un toc si niste penite topografice si o hartie bunicica. Dupa care treceai la fapte. Odata terminata banda, daca aveai ceva prieteni de meserie le impartaseai realizarea, la o sticla de vin, ceea ce sporea considerabil sansa de a fi apreciata lucrarea, dupa care o inchideai intr’un sertar. Ce altceva puteai sa faci cu lucrarea?… Daca te prezentai cu ea la o redactie, de obicei cei de acolo te expediau cu un sut in cur inapoi acasa. In cazul cel mai fericit iti ridicau moralul spunand ca perseverand poate vei ajunge candva sa publici o ilustratie!… Tembeli de genul asta sunt peste tot. Imi aduc aminte la un salon B.D. din Belgia, unde Romania a fost invitata, Ribera, complicele lui Godard pentru o serie S.F. de oarecare succes in tarile francofone, oprit in fata planselor lui Valentin Tanase ii spune acestuia cu condescendenta: “Promiti tinere, promiti!”… La care Tanase, deja un “tanar” de vreo 38 de ani si de departe mult mai bun decat Ribera, ii raspude juma’ amar, juma” cu ironie: “La varsta mea promisiunile sunt deja facute, Maestre!”…

                        O alta posibilitate era sa’ti incerci norocul aiurea. Pana prin ’74-’75 nu era foarte complicat sa expediezi prin posta un plic de format mare, dar nu foarte gros. Problema era alta: unde puteai sa le trimiti?… nu uita ca pe vremea aceea Xerox nu prea exista, deci erai nevoit sa trimiti originalele, care nu se mai intorceau niciodata inapoi. Ori la o productie moderata de 20 de planse pe an, pierderile erau cam mari…

                             Editurile mari din West erau greu de abordat… La un moment dat, Ed. Dupuis si revista “Spirou” au organizat un concurs de banda desenata cu 2 sectiuni: umor si realist.Pentru mine a fost o perioada de un an de exil, la Timisoara, drept care habar n’am avut de concurs, dar Mircea Arapu si Valy Tanase si’au incercat puterile. Primul a trimis pentru sectiunea comica, celalalt pentru realism. Dupa vreo 25 de ani s’a auzit un zvonulet cum ca plansele lui Tanase ar fi aparut in “Spirou”, dar nimic nu e sigur. In orice caz, banditii de la redactie nu au dat nici un semn de viata, macar sa justifice reputatia de oameni politicosi pe care o trambitau peste tot in lume…

                             In 1980 ii trimit lui Arapu, cadou de ziua lui, un caiet de 16 pagini, desenat fata-spate ce se numea “Peur”(detaliile picante despre acest eveniment le poti gasi pe site-ul “The Dark Side of Lee Ivas Anghel“)… Acest caiet, la care sunt alipite B.D. ale lui Arapu, Marinescu & Tanase, devine revista “Peur”, prima revista independenta de banda desenata tiparita dincolo de hotare si aparuta in Franta gratie eforturilor lui Mircea Arapu… Astazi iti prezint continutul acestui numar “istoric”.

                            

Is Paris Burning ? ( Paris brule-t-il ? )

    Marturisesc slabiciunea pe care o am fata de Paris… De cate ori am ocazia, trag o fuga pana acolo, imi umplu ochii cu imaginile strazilor, de acum atat de familiare si ma intorc acasa linistit ca toate reperele de care aveam nevoie sunt neatinse si la locul lor: Musee du Louvre, care a adunat ca un harciog toate comorile lumii, Musee d’ Orsay si marile inceputuri ale artei moderne, Tour Eiffel care zgarie cu antena sa norii, Fontaine Saint-Michel si pitorescul Cartier Latin, Place de Tertre si pictorasii ei veniti de pretutindeni, Hotel de Ville sau Primaria Parisului…
    Dar situatia nu a fost intotdeauna atat de roza. Imediat dupa razboiul franco-prusac ( razboi in care francezii a luat’o rau de tot pe coaja, pierzand regiunea Alsace-Lorraine, care avea sa fie realipita Frantei de abia la sfarsitul Primului Razboi Mondial, dupa infrangerea Germaniei; in cei 47 de ani cat Alsace- Lorraine a fost ocupata de prusaci, la Paris, in Place de la Concorde, unde marile orase ale Frantei sunt reprezentate prin statui, monumentul ce infatisa Strasbourg a fost acoperita cu o panza neagra…), in Capitala izbucneste o mare revolta populara, cunoscuta in istorie drept Comuna din Paris, insurectie ce avea drept scop schimbarea prin forta a guvernului, socotit responsabil pentru umilitoarea infrangere. Infruntarile intre rebeli si armata sunt sangeroase si lasa rani grave asupra Capitalei… urmeaza imagini rare, gasite in arhiva personala, gravuri care surprind Parisul in flacari!…

       O parte din distrugeri sunt irecuperabile: arhivele pastrate la Hotel de Ville, dosare importante incendiate odata cu le Palais de Justice, le Ministere des Finances sau la Cour des Comptes…
       Daca privesti cu ochii largi deschisi si mintea destupata lista Institutiilor incendiate, situatia dubioasa incepe sa se limpezeasca: intr’o situatie disperata, cum era cea a Frantei post-infrangere, cine avea interesul sa faca disparute tone de arhive compromitatoare?… Bineinteles, Autoritatile !
        Iar acum incerc sa fac o paralela cu situatia din Romania post-Revolutia din Decembrie 1989. Dupa instalarea noii Puteri, brusc multimea se inflameaza si pornesc cu mare alai spre arhivele Securitatii, pe care le incendiaza. Dispar toate dosarele care trebuiau sa dispara. Stau si ma intreb si acum de unde stiau protestatarii unde se aflau Arhivele Securitatii si ce interes ar fi avut sa le distruga?…Cine altcineva ar fi avut interese sa faca disparute tone de arhive compromitatoare ?… Bineinteles, Autoritatile !…
       Dupa cum bine vezi, oamenii se mai schimba dar naravu’ ba !…

     Acum nu trebuie sa’ti imaginezi ca francezii au fost dintotdeauna pusi pe distrus! Nicidecum, istoria ii aminteste mai degraba ca pe niste neintrecuti constructori (de altfel, ei sunt cei care au construit maretele catedrale gotice ce impanzesc harta crestinismului catolic!)…
     Si cum la 1900 Parisul s’a hotarat sa sarbatoreasca trecerea in noul secol asa cum se cuvine, adica organizand cea mai mare expozitie care s’a pomenit, edilii s’au pus pe treaba. A fost lansat un mare concurs si oameni de bun simt au ales cele mai bune variante.
      In imaginea de mai sus, Pont Alexandre III in constructie… Acum, cand pietonezi pe acest pod, ti se pare ca e acolo de cand lumea!…

                  Desi nu foarte agreat de edili, Tour Eiffel trebuie si el sa fie un pic cosmetizat…

               … si un proiect de “imbunatatire” a aceluiasi turn, din fericire respins !

       Alte proiecte edilitare stupide, care ar fi umplut Parisul cu piramide, minarete sau zigurate…

    O imagine rara: la stanga Petit Palais, la dreapta Grand Palais, in fata Pont Alexander III – toate in constructie… in departare, Dome des Invalides, zdravan si bine merci de atata amar de vreme !

    O imagine senzationala a planului expozitiei de la 1900, din centrul Parisului. Imaginea a fost publicata intr’un album omagial, in acelasi an si este un poster indoit de 1,50 m. In continuare iti dau detalii marite din acest plan, poate ai ocazia candva sa topografiezi la fata locului, sa vezi ce a mai ramas!…

" Home, Sweet Home !"

          “Home, Sweet Home!” zice americanul cu dragoste de familie si tine sa faca cunoscut sloganul chiar din pragul casei… iar romanul canta “Casuta noastra, cuibusor de nebunii, te asteapta ca sa vii!”, zorind spre casa cu “Du’ma acasa mai tramvai, du’ma iute ce mai stai!” sau cu “Mana, Birjar si du’ma’noapte!…
           Cu totii regasim refugiu in salasul familial, fie ca l’am botezat Vila, Palat, Yurta, Wigwam, Garsoniera, Igloo sau Bordei. In momentul in care am trantit usa in spatele nostru, zgomotul strazii inceteaza ca prin minune, obligatiile de servici devin o palida amintire, cel putin pana a doua zi iar agresiunile din jungla urbana vor trebui sa astepte o alta ocazie.
           Oare acesta este adevarul?… Oare idealul pe care’l cautam este termosul caruia ii etanseizam cat mai tare capacul,  astfel incat izolarea sa ne pazeasca de virusii externi?… Realitatea imi sopteste perfid, altceva la ureche. Astfel, imediat ce ispravim oaresce necesitati si indatoriri de familie (pupat sotie, scarpinat catelul sau motanul casei, ocarat copilul ca a luat nota proasta la lucru manual si alte obligatii familiale la fel de amuzante…), imediat dupa etapa aceasta intreaga familie, fara exceptie se izoleaza, cautand un fel de socializare media. Mai nou, in fiecare casa exista mai multe posturi tv, deci posibilitatea de a urmari fiecare emisiunea preferata, dar si probabilitatea de a’si dezvolta un univers virtual propriu, din ce in ce mai rupt de lumea celorlalti locatari din Igloo. T.V.-ul nu este singurul perete care se ridica intre membrii unei familii: Internetul, Telefonul la purtator, Ifoane, Ipaduri… tot atatea ZIDURI care ne zidesc de vii…
            Poate a sosit timpul sa mai daramam cate un ZID si sa spunem “Buna Ziua, Vecine!”…
            ” Home, Sweet Home ! “….

A Pin Up for Eternity…

      “Frumoasa, Grasa si Devreme Acasa !”…Asta era idealul feminin, cusut cu fir colorat pe etamina(eventual asortat cu un desen stangaci in care era intruchipata preafrumoasa) si afisat la loc de cinste in orice gospodarie taraneasca , in urma cu 50 de ani. Trecand acest caz prin furcile caudine ale Esteticii cred ca se comite o eroare. Mult mai important, in prima faza, este starea de catarsis in care intra taranul intors de la munca ogorului, obosit, nadusit tot, dar zabovind cateva clipe in fata mileului atarnat pe perete si care ii transmitea un mesaj de care avea atata nevoie: “There’s No Place like Home!”… Dintotdeauna omul a avut nevoie de siguranta unui camin, unde urma sa regaseasca niste repere linistitoare, care’i confirmau ca nu a gresit adresa. De la primii sai pasi ca Homo Sapiens, a pus mana pe un taciune si si’a impodobit peretii cavernei cu motive care’i erau familiare. Poate actiunea lui era exorcizarea unor temeri, poate facea parte dintr’un ritual sau poate era un simplu joc. In orice caz, s’a simtit bine printre desenele sale si de 10.000 de ani continua sa’si marcheze teritoriul prin artefacte personalizate…
    In urmatoarele articole as vrea sa ne uitam impreuna la cateva fete frumoase, sa ne imaginam ca sunt cusute pe o panza simpla, iar deasupra capetelor lor troneaza stramosescul mesaj “Frumoasa, Grasa si Devreme Acasa!”… Si ca sa completez senzatia linistitoare de camin pasnic, alternez pozele fetitelor cu imagini din familiile americane, a dream for everyone!…

     

Richard Corben : Underground & Jointuri

                  In articolul “O Soleil, Sole !” am barfit un pic despre un vesnic hippy, Jean Sole, un grafician francez care a respectat intotdeauna regula numarul Unu a miscarii Hippy si anume “Fii in permanenta miscare si nu prinde niciodata radacini, caci acestea te vor obliga sa respecti conventiile locului in care te’ai oprit!”… Astfel, numele lui Sole nu poti sa’l legi de traseul unei publicatii: el a fost deopotriva legat de destinul revistei “Pilote”, atunci cand publicatia era saptamanala dar si atunci cand aparea o data pe luna…  ii vei regasi numele in prima revista contestatara din Franta, “L’Echo des Savanes”, pentru care va desena nenumarate coperti, dar si o banda desenata tampita, o poveste despre robineti, chiuvete, bideuri si instalatori, pe care editorul a fost nevoit sa o intrerupa, dat fiind Dada-ismul mesajului pe care cititorul isi facea nevoile fara menajamente… apoi pentru ”Fluide Glacial”( o revista desprinsa din “L’Echo des Savanes” si care s’a nascut din cauza ca Gotlib era nemultumit de Mandrika, boss-ul revistei, care isi umfla prea tare muschii ), a continuat cu nesfarsite coperti, dar si cu “Super Dupond”, B.D. preluata de la raposatul Alexis… 
                    Un Alter Ego al lui Sole este Richard Corben, un american care tot timpul s’a crezut hippy. Singura lui latura comuna cu Miscarea a fost insa doar faptul ca nu a ratat aproape nicio revista underground, fiind prezent pretutindeni. Iar prezenta sa era greu de ignorat, talentul sau iesit din comun depasind cu mult posibilitatile colegilor sai de “redactie”(pun in ghilimele cuvantul caci aceasta notiune era total ignorata in epoca de cei care imaginau acele brosurici la o doza cu bere si un joint puturos, iar apoi la vindeau la un colt de strada, cu privirile mai mult dupa agentul de politie, ce putea sa apara in orice clipa ca sa le confiste marfa si sa’i arunce la zdup…).

         Corben nu a fost niciodata un adevarat Baba Cool ( Baba Cool este oarecum sinonim cu Hippy, desi eu cred ca de fapt inseamna un Hippy care a supravietuit Miscarii Hippy, miscare ce a fost asimilata cu abilitate prin anii ’70 de Autoritati, prin acceptarea vestimentatiei, a aspectului neingrijit… un Baba cool este un nostalgic ce nu consimte ca revolutia la care s’a inchinat s’a fasait de tot: e greu sa admiti ca idolii tai erau de plastilina!… in Romania, aceasta sintagma a dat nastere unui nou cuvant: Babacul, adica taticul, candva autoritatea suprema in familie, acum depasit de evenimente…).
           Contemporan cu Robert Crumb (de fapt adevaratul Papa al miscarii Underground si unul dintre putinii care a pus in cuvinte si scenarii inteligente preblemele care au generat Miscarea Underground), Corben nu este mai putin activ. Diferenta este ca mesajele sale se opresc la nivelul avertismentului ecologic iar maniera pe care a ales’o ca sa le transmita este mult mai comerciala, respectiv S.F.-ul. In fascicula pe care o edita ”Baba” Ron Turner, “Slow Death”, Corben publica cateva coperti memorabile si ceva banda desenata de calitate. In continuare, iti prezint fara intreruperi “How Howie made it in the Real World”, o poveste de 8 pagini, magistral tratata la nivel de clar-obscur, o poveste care a facut scoala. Paginile sunt reproduse din antologia despre “Slow Death” pe care Turner a editat’o in 1975 in USA (la inceput de cariera, Corben isi semna lucrarile GORE)…

                  O alta B.D. de zile mari a lui Corben: “Rowlf”, povestea unui caine transformat pe jumatate in om de incantatia neizbutita a unui vrajitor. Actiunea se intampla intr’un univers bizar,o combinatie intre un ev mediu terestru combinat cu niste creaturi foarte Aliens… Iti prezint cateva planse, in care dialogul este inutil iar decupajul lui Corben subliniaza actiunea la perfectie…

    Despre Richard Corben si capodopera sa porcoasa “DEN” foarte curand (am sa’ti prezint varianta Hard, care nu mai circula de mult pe piata !)…

O Soleil, SOLE !

                     Cu o oarecare intarziere, Franta redescopera si ea Revolutia(cei dintai care au inceput sa conteste Autoritatea au fost americanii,  prin miscarea Underground inceputa undeva dupa anii ’65). In Franta totul a inceput in mai ’68 cu o primavara frumoasa ce avea sa fie martora unor schimbari profunde in intreaga societate franceza. Semnalul l’au dat studentii parizieni, intai prin demonstratii pasnice, apoi printr’o guerilla urbana in care arma principala era piatra desprinsa din pavaje. Rezultatul imediat: eternul presedinte al Frantei, Charles de Gaulle isi da demisia iar Franta isi pierde toata candoarea. Intr’un timp record filmele, romanele, publicatiile, inclusiv presa pentru copii & B.D., practic toata viata culturala, se adapteaza “cererii de piata” si, dand deoparte perdeaua dupa care se ascundea pudoarea, scapa de toate inhibitiile. Astfel, “L’Echo des Savanes”, prima revista independenta, condusa de Nikita Mandrika, publica incepand cu 1972 niste benzi desenate care l’ar face sa roseasca si pe cel mai calificat birjar. Calitatea lucrarilor e zero, dar bucuria de a vomita acolo unde pana atunci fusese interzis este atat de mare incat aproape ca nu mai conteaza ce faci. Vorba lui Titu Maiorescu: “Scrieti baieti, scrieti orice dar numai scrieti!”…

     Piata publicatiilor de banda desenata se diversifica, fiecare desenator incearca sa stranga in jurul sau un grupuscul de autori si, fara prea multa tevatura, arunca o noua revista in circuit. “Metal Hurlant”, “Fluide Glacial”, “L’Echo des Savanes”, “Mormoil”, “Tousse Bourin”, “P.L.G.P.P.U.S”, “Le Petit Micquet qui n’a pas peur de Gros”… iata numai cateva titluri de care’mi aduc aminte aproximativ. Unele sucombau dupa 2-3 numere, altele rezistau, dar nefiind conduse de profesionisti ai banului, intrau in faliment si erau preluate de mari trusturi de presa, reintrand practic in circuitul controlat de Putere ( in Romania, dupa Revolutie, a existat o revista interesanta, “Carusel”, condusa de doi artisti, niciunul specialist in finante; totul parea O.K. pana cand au venit retururile… unul dintre cei 2 artisti a facut infarct cand a aflat adevarul despre starea financiara a editurii iar celalalt a emigrat in SUA… din pacate, nu s’a gasit nimeni interesat sa continue aventura pe o baza mai realista…)…
       In toata nebunia asta cu “Hai sa ne facem propria revista!” a ramas un singur artist cu capul pe umeri: culmea, cel mai poet dintre toti… JEAN SOLE…

       Jean Sole… un artist de care isi mai aduc putini aminte. Un artist care a refuzat sa se alinieze, care nu a cedat niciodata presiunii comercialului. Desi deopotriva autor de banda desenata, nu a devenit niciodata prizonierul unei serii, conditie care de obicei te mentine in atentia publicului. Jean Sole, un hippy candva, un babacool astazi… Arunca o privire asupra animalutelor sale… dupa ce le vei “citi”, sunt convins ca vei dori sa le adoptezi !…

Pin Up sau Femeia Savant ?

         Rasfoind atatea pagini cu fete frumoase mi’am adus aminte de niste norme care functionau inainte de Revolutie, norme care reglau orice activitate mass-media din Romania. Astfel, din presa, cinematografie sau televiziune erau excluse toate aluziile la senzualitate, cu atat mai mult la sexualitate. Odata impusa aceasta regula, au venit trepadusii care din servilism, au impins  pana la absurd aceasta norma. Aluziile dintr’un cantecel ce era probabil slagar pe vremea lui Caragiale (“Avea un picior fermecator si O botina din cea mai fina!… Am fost tentat de’asa vanat, de’o Demimonda, de’o nimfa blonda!…) au devenit, 70 de ani mai tarziu, o trista realitate. Prezentatoarea T.V. (bineinteles ca era una singura!) era un exemplu de maxima demnitate si copilul din mine ani de zile s’a intrebat daca sub birou avea picioare, coada de peste sau era pur si simplu  un bust miscator, cum mai vazusem doar pe la balciuri!… Am prins vremurile triste cand pantalonii evazati pe care’i purtau baietii si fustele Mini ale fetelor erau motive ca militienii sa te’nbarce in duba. Parul lung, asa cum auzisem ca poarta Beatles sau Rolling Stones, fireste ca ii provocau pe agentii in uniforma, care te bagau in duba, fara prea multe fasoane. Florian Pitis, daca iti mai aduci aminte de el, a avut o cariera in cinematografie foarte scurta, desi era un actor facut pentru film. Motivul?… “Nu conteaza ca am parul lung, ci conteaza cum gandesc!”…  

                   Poetii de la Curte se’ntreceau sa o dezmierde pe Elena si cred ca regretau amarnic ca limba noastra era limitata la raionul superlative, dar nici nu i’a dus capul sa’nceapa sa inventeze cuvinte noi. Elena era exemplu pentru tot ce era acceptat ca feminitate: Femeia Mama, Femeia Savant… si cam atat! Nu’mi aduc aminte sa se fi vorbit despre calitatile fizice ale unei femei, despre ce avantaje ii aduceau in viata niste picioare de 2 metrii sau o pereche de sani ca niste pepenasi turcesti!…

    Imaginile cu Elena si Nicolae Ceausescu nu sunt din arhiva personala. Sunt imagini gasite pe Net, de unde si calitatea mai mult decat discutabila…

What’ s Up, Soldier ?

         E foarte limpede, asa cum spunea si Roger Waters in albumul sau “Amused to Death”, lumea intra ciclic in criza economica, imediat dupa o perioada de progres si acumulare. Un Boom Economic presupune o supraproductie si castiguri pe masura, deopotriva pentru patron dar si pentru amploiati. Insa o bunastare colectiva si fara discernamant duce inevitabil la slabirea interesului pentru progres, de unde si vulnerabilizarea statului respectiv in fata potentialului pericol extern (ce exemplu mai limpede decat Prabusirea Imperiului Roman din Apus, imperiu slabit de’un trai prea bun si fara vointa in fata hoardelor migratoare?…)…
          Iar crizele economice duc inevitabil la pauperizarea maselor: bancile dau faliment, fondurile de investitii si cele de pensii dispar ca prin miracol, avantajele sociale, castigate prin lupta sindicala sunt anulate treptat, motivatia patronatului fiind necesitatea de a se munci mai mult si mai eficient, iar inflatia galopanta scade in fiecare zi puterea de cumparare a celor multi. Daca gasesti prin biblioteca personala, citeste neaparat “Der Schwarze Obelisk” (“Obeliscul Negru”), un roman cutremurator de Eric Maria Remarque despre criza economica din Germania anilor ’30: salariul se achita zilnic si anume in pauza de pranz, astfel incat sa mai apuci sa faci ceva cu banii primiti, caci pana seara inflatia le reducea consicerabil valoarea; bancnotele nu mai insemnau aproape nimic, retributia o carai cu geamantanul… O inflatie asemanatoare a existat si in Romania in anii ’90. Imi aduc aminte ca am fost la Pitesti, cu relatii, bineinteles, ca sa cumpar un amarat de automobil “Dacia”. Banii ii aveam in 2 genti de voiaj pantecoase…

      Parerea mea este ca aceste crize economice sunt deliberat provocate, in momentele in care populatia este in crestere si calificarea si pretentiile angajatilor cresc, amenintand Marele Capital. Necazul este insa altul: de cele mai multe ori, aceste crize sunt pierdute de sub control iar consecintele pot fi devastatoare. Vezi Razboiul din Vietnam, Razboiul din Coreea sau cel mai mare si distructiv conflict – Cel de’al Doilea Razboi Mondial… Daca demersul initial al Germaniei privea recastigarea demnitatii nationale, de care fusese privata ca o consecinta a Primului Razboi Mondial, urmarea, pe care o cunoastem cu totii, avea sa zguduie intreg Mapamondul, schimband la nivel planetar configuratii Geo- politice… O criza la care se raspundea cu o alta criza, ce va avea consecinte dezastruoase pentru cea mai mare parte a omenirii…

     In articolul de astazi incerc sa prezint alternativ, materiale de propaganda naziste cu efectul devastator pe care acestea l’au provocat…

        La foarte multi ani de la acele tragice evenimente am vizitat orasul Nuremberg… Orasul unde in urma cu 60 de ani, printre ruine treceau convoaiele militare spre Tribunalul unde avea sa fie judecat Nazismul german… Un monument ce aminteste de o pagina prea neagra din Istoria Omenirii…

            Un cartier intreg din Nuremberg parea un decor de teatru: cu strazi pavate de unde fusese suflat si ultimul fir de praf, cu blocuri elegante de cateva etaje, amintind de arhitectura anilor ’20, cu pod peste apa si o catedrala mareata… Ceva insa nu se potrivea cu ceea ce astepti de la normalitate: oraselul era complet pustiu! Terasele de la bistrouri, cu 2-3 masute luminate discret, asteptand parca niste cheflii ce nu mai soseau, erau pustii… pe stradutele inguste mai intalneai cate un grup restrans de turisti, care treceau pe langa tine cu aceeasi sfiiciune pe care o resimteai si tu… Iar apoi am inteles : aici, in urma cu aproape 70 de ani nu mai ramasese aproape nimic, dupa raidurile bombardierelor. Doar o catedrala si gramezi de moloz… Cand timpurile i’au dat voie, germanul de rand a inceput sa scormoneasca in praf, recuperand orice bucatica, orice rest de artefact care amintea de orasul de odinioara si incet, s’ a apucat sa recladeasca Vaterland, asa cum isi aducea aminte…

It’s a Kind of MADness !!!

         Rene Goscinny, creatorul unor personaje fabuloase cum ar fi Asterix & Obelix sau Iznogoud, scenaristul celor mai bune albume ale lui Lucky Luke si cel care a nascocit revista de BD cea mai desteapta din lume, “Pilote” si’a incercat si el norocul in America, mai intai impreuna cu Al Uderzo, creatorul grafic al universului “Asterix”. Amandoi erau la inceput de drum si cu ce puteau sa’i ispiteasca mai tare pe americani decat cu o parodie western, “Ouampah pah”, vreo 4-5 pagini, care incercau sa cantoneze in comics-ul american o Piele Rosie fortoasa?… Cei doi au uitat insa un amanunt esential: americanii incercau sa uite ca pieile rosii isi duceau traiul in rezervatiile in care fusesera inghesuiti in urma cu o jumatate de secol!…( Daca vei urmari  Westernurile facute in State pana prin anii ’70 vei vedea ca aceste filme fie ignorau total existenta indienilor, fie ii prezintau ca pe niste banditi la drumul mare, buni doar ca sa’i jefuiasca pe amaratii de colonisti… Primul film care schimba radical perspectiva este “Little Big Horn”, un western cu Dustin Hofman in rol de indian!)… In urma acestui esec, Goscinny isi incearca sansele de unul singur in redactia revistelor lui William Gaines si cu recomandare grea, ajunge chiar la Harvey Kurtzman, marele star al acelor vremuri, creatorul revistei “MAD”, care dupa cateva numere fara prea mare priza la public, devine deodata number ONE in topul celor mai vandute comics-uri!…

           In umbra lui Kurtzman, Goscinny invata sarguincios toate smecheriile. Este un “elev”sarguincios, dar nu este de prea mare folos pentru revistele de peste ocean. Intors in Europa, va mai avea nevoie de cativa ani pana se va produce declicul, dar care odata declansat, nu va mai putea fi oprit: Rene Goscinny devine cel mai mare scenarist al Europei iar albumele sale, mai ales cele cu Asterix, se vand in tiraje ametitoare care’i imbogatesc deopotriva pe cei doi autori, dar si pe Georges Dargaud, editorul care nu prea a crezut in in lumea lui Asterix…
            Mult mai tarziu, cand fostul sau ucenic devenise putred de bogat (oare de ce cand te imbogatesti incepi sa putrezesti?…), Kurtzman, alungat de William Gaines de la comenzile revistei “MAD” (imbatat de succesul fulminant al revistei, acesta ii daduse un ultimatum patronului sau ca nu mai lucreaza pentru el decat daca primeste 51% din afacere, adica practic, controlul total al intreprinderii),deci Harvey Kurtzman constata cu amaraciune ca niciodata nu o sa te imbogatesti daca ramai un prapadit de amploiat…

                      Basil Wolverton face primii pasi in “MAD” cu o grafica de’a dreptul revolutionara pentru acei ani, un stil premergator Underground-ului american ce avea sa vina 10 ani mai tarziu… Un stil care nu face deloc casa buna cu scoala pe care o creease Harvey Kurtzman in jurul proiectelor sale… Dupa plecarea sa, incet echipa se destrama iar pionierii care au destelenit drumul sunt inlocuiti cu alti artisti. Unii dintre noii veniti sunt geniali ( curand, vom vorbi de cel mai grozav dintre ei: Mort Drucker!!!)…
                       Regele a murit… Traiasca Regele! Revista “MAD” isi continua ascensiunea. Cine mai are timp sa’si aminteasca?………………….