Milton Caniff and the Pirates

       Am vorbit impreuna in mai multe randuri de marii desenatori americani aparuti in presa de peste Ocean in deceniul al treilea al secolului XX, cei care au pus temelii solide pentru Banda Desenata moderna : Alex Raymond, un grafician de o mare eleganta ce ne propunea in “Flash Gordon” o lume plina de fantezie si eroism iar cu “Jungle Jim”descopeream teritorii inca neexplorate, deci salbatice si periculoase!…; Harold Foster, un desenator ce atinge perfectiunea in compozitia fiecarei imagini si la nivelul celui mai neinsemnat detaliu…
        Cred ca a sosit timpul sa aruncam impreuna o privire critica si peste plansele lui Milton Caniff, autorul american de banda desenata care a impins aceasta arta inainte, cu cateva decenii !
        Seria care il face rapid celebru este “Terry and the Pirates”, care aparea in primele 6 zile ale saptamanii sub forma unui strip cotidian iar duminica intr’o plansa color de 10-11 imagini. O poveste simpla, cu un pusti american orfan, plecat pe coasta de est a Chinei in cautarea unei mine de aur. Un pretext pentru a descoperi o lume prea putin cunoscuta in Europa si America, plina de mistere si pericole la tot pasul ! Simplitatea povestii si acuratetea desenului cuceresc publicul foarte repede.
         Foarte curand, Caniff, un adevarat artist, simte ca trebuie sa depaseasca rutina care te copleseste intr’o activitate cotidiana, fara repaos sau timpi de analiza.

     “Terry” asa cum aparea in stripurile de inceput in 1934, o linie clara si curata de PENITA, cu ceva negru in fundal, pentru o economie de decor…

    … si “Terry” din 1939, cand stilul lui Caniff capatase consistenta ! Toate imaginile sunt lucrate in PENSULA !!! Schimbarea sculelor de lucru provoaca marea schimbare…

     Insa marile schimbari din stilul lui Caniff se vor produce in momentul in care acesta il va cunoaste pe Noel Sickles, un grafician care avea o serie de aventuri exotice, publicata in cotidiene, “Scorchy Smith”. Sickles il invata pe Caniff o multime de lucruri importante, de pilda trasul in tus cu ajutorul unei PENSULE foarte fine, care permite artistului nu numai sa lucreze mult mai repede, dar si sa retina din imagine lucrurile esentiale, renuntand la hasuri inutile. Daca privesti stripurile de mai sus, vei observa imaginea 2 in CONTRE JOUR, cu 2 personaje aflate in umbra avionului… Este o inventie a lui Sickles care va fi apoi folosita la greu de toti desenatorii de B.D. …
     Seria lui Noel Sickles nu va fi de prea mare succes, dar vor ramane pentru totdeauna marile sale “gaselnite” profesionale. Caniff le va promova si le va impinge spre perfectiune…

    Noel Sickles, “Scorchy Smith” si minunile pe care o pensula le poate produce cand se afla in mana unui maestru…

     “Terry” de Caniff, cu decoruri de Sickles (30 de ani mai tarziu, Hugo Pratt va folosi aceeasi linie in benzile sale desenate de inceput…. la maturitate, va impinge aceasta maniera de a rezolva decorul spre o linie mult mai epurata si economa…)…

    “Terry” de Caniff… decorurile sunt tot de Sickles… locomotiva si vagoanele parca sunt din “Corto Maltese in Siberia”…

     Franta raspunde aproape imediat la succesul acestei serii venita de peste ocean… O alta revista, care nu depindea de micul “imperiu” media al lui Paul Winkler (Mister “Opera Mundi” himself), revista “L’As” il are pe “Terry” al lui Milton Caniff drept locomotiva, alaturi de alte serii americane si de unele desenate de autori europeni, cum ar fi Pellos…
     In continuare iti prezint cateva planse in varianta franceza, completate de un grafician talentat autohton si recolorate si versiunea originala a acestora…

    Numarul 139 din 26 noiembrie 1939 al revistei “L’As”, un numar “istoric” : masinaria de razboi nazista interzice orice produs artistic importat din USA !… ultima caseta din aceasta plansa va putea fi vazuta 70 de ani mai tarziu, cand IDW Publishind din San Diego, California, va intreprinde o actiune uluitoare de recuperare si reeditare a acestei minunate serii …

     Milton Caniff este un artist american caruia multi desenatori europeni ii datoreaza respect: Hugo Pratt, dar si Joseph Gillain (JIJE), Giraud in perioada de inceput, Uderzo cand desena Michel Tanguy, Kline, desenatorul de la “Vaillant”, care manuia pensula cu atata dexteritate si arta, Gillon, care pendula intre Alex Raymond si Caniff, reusind in final sa fie foarte personal…
     Lista este greu de incheiat: aproape fiecare grafician s’a aplecat o clipa asupra planselor lui Milton Caniff, timp suficient ca magia desenelor sale sa actioneze asupra oricarui privitor…

Valentin Tanase , Omul care Picteaza mai Repede decat Umbra Sa

     Ieri a fost Sarbatoare mare in Romania : pe 24 Ianuarie 1859 Alexandru Ioan Cuza era ales Domn al Tarii Romanesti, dupa ce pe 5 ianuarie devenise Domnul Moldovei. A fost cea dintai Unire politica a Romaniei moderne, Mica Unire sau primul pas pentru Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Valentin Tanase nu putea sa lipseasca din acest context, el fiind un martor atent al vremurilor pe care le traim. Prin urmare, la galeria Simeza de pe bulevardul Magheru (adica chiar in buricul targului!), aseara la orele 18 fix trecute a avut loc vernisajul unei expozitti de pictura si grafica, dedicata mai putin momentului si mai mult unui public insetat si infometat de adevarata arta. Evenimentul a fost un succes, pentru care tin sa’l felicit pe Valentin, un  veteran al benzii desenate romanesti de cea mai buna calitate. Incerc sa te fac partas la aceasta minunata intamplare. Din pacate, nu’mi mai amintesc foarte bine toate replicile, drept care e posibil sa o iau din cand in cand pe aratura.Din fericire insa, cine nu’l cunoaste pe Valentin Tanase ?… Drept care, acolo unde ti se pare ca am gresit, poti sa faci singur corectura de rigoare. Promit ca nu am sa ma supar…

Hentai Seiyoku – Seijin Manga !

       Trebuie sa recunosc : am ezitat indelung inainte de a da drumul acestor imagini. “Nu inteleg care’i problema, atata vreme cat artele minore sau cele majore sunt pline de aluzii, de clin d’oeils- uri referitoare la tabuurile pe care o anumita educatie ne constrange sa le respectam ?” va fi intrebarea fireasca pe care mi’o vei pune imediat ce vei citi prima fraza. Este adevarat, sunt o multime de exemple chiar in arta foarte mare in fata carora eziti sa te comporti ca un admirator obisnuit al artelor, caci ai avea un aer stupid si total nelalocul lui. Vrei un exemplu celebru ? Daca te ratacesti in Paris e posibil la un moment dat sa ajungi in fata unei foste gari, astazi transformata intr’unul dintre cele mai celebre muzee ale lumii : Musee d’Orsay, singurul muzeu din lume care te face sa’ntelegi in cateva ceasuri de ce a fost nevoie de Impresionism, de ce trebuia schimbata o arta sclerozata in parantezele unor canoane academiste. Nu ai nevoie neaparat de un ghid audio sau de o instructie prealabila, e suficient sa ai bun simt si sete de frumos. Muzeul este atat de bine organizat incat vei intelege singur nevoia de schimbare ce apare de atatea ori in cursul Istoriei.
       La un moment dat, retras intr’un colt nu vei putea refuza intalnirea cu o capodopera a pornografiei : “L’Origine du Monde”, pictat in 1866 de Gustave Courbet la comanda unui fost  ambasador al Imperiului Otoman la Atena, stabilit pe atunci la Paris si posesorul unei colectii remarcabile de lucrari porcoase. Este o pictura care si dupa 150 de ani are aceeasi semnificatie ca la inceput : o pornografie facuta cu multa maiestrie de Courbet…
       Ezitarea mea vine insa din alta directie (caci porcarele suntem cu totii obisnuiti sa intalnim la orice ora, pe orice canal media) : Desenele si picturile contemporane japoneze, cele pe care le poti inghesui sub denumirea “Hentai” (” Perversiune”, mai pe romaneste !), miros de la o posta a pedofilie. Toate Pin-Ups-urile din arta japoneza au mutre de minore, fiind prezentate in lenjerie pe care o intalnesti de regula in filmele XXX ! Singura scuza a autorilor este faptul ca mutrele pustoaicelor dezbracate seamana mai degraba cu desene din anime-uri pentru copii sau cu papusile cu care se joaca fetitele ! Am ezitat sa’ti fac cunoscute aceste desene, selectate cu mare grija ca sa evit orice situatie neplacuta… Altminteri, niste desene formidabile, de o senzualitate iesita din comun…

Almanah " ANTICIPATIA "- Visul de sub Tejghea

   Nu’mi mai aduc foarte bine aminte cand a aparut primul almanah Anticipatia. Cel mai vechi pe care am reusit sa’l gasesc, cotrobaind constiincios prin casa, a fost numarul pe cotorul caruia scria 1983…
   Cand incepea sa se simta in aer mirosul acestui almanah, Romania incepea sa’l caute cu infrigurare.     Fiecare potential cititor isi alerta prietenii si neamurile sa nu piarda ocazia cand ravnitul obiect va aparea la chioscurile de ziare, tirajul epuizandu’se in cateva ceasuri. Nu era chiar o nenorocire daca nu’l gaseai, caci d’aia exista prietenii : carticica trecea din mana in mana, pana ce copertile se toceau, de nu mai intelegeai nimic din ilustratia debila de pe coperta I !…  Insa cea mai la indemana solutie ca sa te asiguri ca nu vei ramane fara almanah era “miscatul din urechi”, altfel spus bacsisul… ciubucul… mita… spaga… spertul…peschesul… ploconul… atentia… blatu’… rusfetu’… sfantuiala… mizda… uiumu’… dreptu’… manjeala… cacaua… manga… Vezi bine cata fantezie are romanu’ cand vine vorba sa nu ramana mai prost decat vecinu’ !…
     Continutul nu era intotdeauna de cea mai buna calitate dar o tara intreaga astepta intalnirea anuala cu emotie, de parca era vorba de primul rendez-vous din viata unui adolescent chinuit de acnee…
     Iconografia era foarte saracaciosa, redusa la extrem, calitatea imaginilor fiind diminuata la greu din cauza unui tipar si a unei hartii de cale mai proaste calitati… De obicei, ilustratiile proveneau de la cenaclurile S.F. din toata tara (si nu erau putine!…). In cele vreo 10 aparitti pe care le’am gasit prin biblioteca, banda desenata este foarte slab reprezentata cantitativ : aproximativ 40-50 de pagini, ceea ce duce la o cifra dezolanta de 4-5 pagini publicate anual !!!
      Am incercat sa recuperez unele planse… Conditiile sunt lamentabile…

      Mariam Mirescu, un grafician foarte strong… din pacate, scenariile sunt departe de calitatea desenelor sale !…

    Viorel Parligras pe vremea cand era hipiot, un autor complet care a marcat Marea Epoca a Almanahului Anticipatia…

                … “Poarta”, o banda desenata tot a lui Viorel Parligras dupa care suspina neconsolat Dodo Nita, prietenul copiilor de pretutindeni. Daca Viata l’a separat intr’un mod absolut brutal de fostul sau amic (caruia pana si numele intreg i l’a uitat si’i spune acum Viorel P….), domnu’ Dodo da dovada de caracter si nu se sterge deopotriva la cur si cu opera lui Viorel Par-li-gras (incearca, sa vezi ca nu este foarte greu de pronuntat… sunt convins ca vei reusi !)… Scrupulul sau de a disocia sentimentul de amicitie de opera grafica a lui Vio aproape ca il onoreaza, redandu’i o particica din aspectul de homo civicus, pe care incepuse de ceva vreme sa’l piarda…

    Dupa o povestire de Vladimir Colin, celebru’ “Spatium Continuum” al lu’ Sandu Florea, inca lizibil.

     Sandu Florea ever & forever !…

   Viorel Parligras cu niste strip-uri inocente…

     Viorel sparge’n stanga dar si’n dreapta, tot ce nimereste : Marele Premiu pentru Literatura S.F. al Uniunii Scriitorilor !…

  … Nesfarsite pagini cu minunata sa nuvela, ilustrata de domnia sa personal… Dar ce’mi vad ochii mei obositi ?! Oare vedenii sa am ?!… Caci Titi Duru’ din imaginea de mai sus nu este altu’ decat Dodo, marele Papa al benzii desenate romanesti !!!… O Tempora, O mores !…

   O banda desenata de Adrian Barbu, cu niste ani inainte de a’si gasi stilul inconfundabil…

     E greu sa’ntrerup suvoiul amitirilor fara sa comentez un pic informatia de mai sus : Desigur, este vorba de vesnicul oracol de pe la televiziuni Cristian Tudor Popescu, acel Grumpy al presei romanesti, care una-doua da Verdictu’ si sa dea dracu’ sa nu fie si Cristoiu de acord !!! Pe vremea aia vad ca se recomanda doar Cristian Popescu, scriitor S.F. … Si unul foarte bun ! Astazi nu mai are nici o bucurie sa’i reaminteasca cineva pacatele tineretii. Imi pare rau ca m’am apucat sa cotrobai prin cosul de gunoi, dar nu m’am putut abtine…

Life in the Big City…

        Big City este metropola plina de zgomot, stralucire si culoare ce te atrage ca pe un fluture fascinat de spectacolul difuzat de un banal bec electric… Big City este un alt nume pentru Paris, New York, Londra, Roma, Moscova… Este orasul unde vesnic cineva este treaz, gandindu’se ce ar putea sa imagineze ca sa uimeasca lumea sau ce plan malefic ar putea pune la cale ca intreg mapamondul sa tremure de frica sau cum si’ar putea vinde avantajele fizice cu care Natura l’a inzestrat… Povestile din Big City sunt mult mai complexe decat toate cele 1.0001 de nopti spuse intr’o singura seara, pe nerasuflate… Din pacate, lumina orbitoare, difuzata de nesfarsitele vitrine si felinare publice, a topit culorile, contopindu’le intr’un gri neutru de care nu are nimeni nevoie…
        Parca mai actual ca niciodata a devenit un dicton, care era in Franta anilor ’68 doar un simplu slogan : “Haide sa cautam sub pavajul bulevardelor cararile prafuite de altadata !”… Din pacate, orice Mesaj poate fi interpretat asa cum ii tuna traducatorului… Prin urmare, tinerii studenti au inteles ca trebuie realmente sa smulga piatra din caldaram, dar nu ca sa descopere tarana primordiala ci ca sa foloseasca bucatile de granit drept proiectile in infruntarile cu fortele de ordine aflate la Putere !…
        Mesajul transmis cu cataroaiele a fost suficient de direct incat sa poata rasturna un presedinte, un guvern si, ceea ce e cel mai important, un intreg sistem de gandire !!! Daca ai cautat momentul in care Franta a devenit prospera la nivelul omului mediu in sfarsit, l’ai gasit : Revolutia din ’68 a insemnat redistribuirea profitului intr’un mod mai echitabil… Marele Capital a scrasnit din dinti, dar nu avea alternativa, trebuia sa’nparta castigul si cu cei din esaloanele inferioare !…

     Nu este doar o teorie de laborator… In ’67 si ’68 am avut sansa de a calatori prin Europa de West si am vazut lucruri pe care nu le poti uita intr’o viata : o Italia mancata de coruptie ( altfel nu se poate explica contrabanda pe fata, desfasurata in cele mai publice locuri, cu mult peste ce se’ntampla in Romania de astazi), o Italia saracita si nerecuperata dupa cel de’al doilea Razboi Mondial (frunzareste filmele lui Vittorio de Sicca, Federico Fellini – cele de’nceput, “La Strada”, “Seicul Alb”…, Roberto Rossellini…toti  creatori ai unui stil cinematografic unic in lume, cunoscut drept Neorealismul Italian…), o Franta mohorata, inveselita doar de comediile lui Louis de Funes, caci cele cu Fernandel sau Bourvil te trimiteau direct la Sectia de Neuroastenici !…
    Miscarea Underground, aproape planetara ( in USA miscarea Hippy era pe cale sa darame sistemul capitalist cel mai bine uns si pus la punct!… In Franta avea sa schimbe un presedinte, Charles de Gaulle, eroul francezilor din cel de”al doilea Razboi Mondial, cel care parea Konducator pe viata… In Italia, comunismul era cat pe ce sa devina doctrina de stat !!!…), deci Miscarea Underground reuseste sa sperie un sistem capitalist impietrit in dogmele sale … Planetar, sistemul cedeaza partial in fata solicitarilor de tot felul, venite dinspre baza piramidei… Din acel moment, prosperitatea a inceput sa se simta in fiecare camin mediu occidental !

    Din pacate, amenintarile venite dinspre contestatarii autohtoni s’au subtiat, pericolul Rosu venit dinspre Moscova nu mai insemna nimic dupa ce Boris Eltin a vandut tot ce era de vandut, Europa de Est a fost demolata, caramida cu caramida… Prin urmare, de ce s’ar mai teme Marele Kapital ???…
   De nimic, fireste, drept care, a inceput sa stranga cureaua unei clase castrate de vointa si aspiratii !

Cele 2 desene folosite pentru aceasta imagine sunt © Ed. Le Lombard, Hermann & Greg; © Lee Ivas

       Este trist ca Puterea nu poate avea un dialog real, constructiv cu baza societatii decat in conditii de forta majora…

There Once Was DJANGO…

   Cand necunoscutul caruia i se spunea Django isi ridica spre tine privirile ascunse de borurile largi ale palariei, ai senzatia ca o face doar pentru a’ti lua masurile pentru ultimul costum pe care’l vei avea: cosciugul!… Revolverul pe care’l poarta pe sub tunica militara ponosita pare sa fie singurul accesoriu viu din intreaga scena. Restul care compune imaginea,este de mult abandonat: cizmele stalcite si pline de noroiul atator drumuri batute, pantalonii candva regulamentari, chiar si persoana sa neglijata te duce cu gandul la o constiinta care si’a pierdut candva si undeva, speranta…
    Django apare pentru prima data intr’o zi mohorata si ploioasa, in 1966 intr’un film de Sergio Corbucci si de atunci nu a mai vrut sa paraseasca marele ecran. Succesul a fost atat de mare incat pseudo-urmarile sau filmele cu un erou pe nume Django aveau sa curga pe banda rulanta : cel putin vreo 30 de filme care ii purtau numele in titlu vor fi turnate in anii urmatori iar in unele tari precum Germania sau Japonia, unde succesul lui “Django” avea sa atinga cote paroxistice, peste 100 de western spaghetti au fost “botezate” cu numele sau, doar pentru simplul motiv ca personajul principal amintea vag de Franco Nero !…

    Scena de inceput, pe care se desfasoara genericul, este antologica prin simbolismul ei. In cateva cadre practic este ebosat personajul. Nu este nevoie sa ne explice cineva ca in cosciugul plin de noroi pe care soldatul il traga in urma sa, se gaseste ingropat trecutul sau… despre care nu e bine sa sti prea multe !…
    Cadrul de inceput are si o anecdota, povestita chiar de Franco Nero, pe atunci un actor aproape debutant : regizorul ii explica ce tre’ sa faca, respectiv sa urce dealu’ prin ploia mocaneasca si tragand la greu cosciugul ponosit, sa se opreasca dupa ce s’a asigurat ca a iesit din raza camerei de filmat. Trecand dealu’, Nero se opreste asteptand ca Sergio Corbucci sa’i dea semnalul ca poate sa se reintoarca pe “platoul” de filmare… si asteapta… si asteapta !… Necazul este ca echipa de filmare, multumita de felul in care a iesit secventa a uitat cu desavarsire de “vedeta” care ingheta sub ploaia rece !…

     Muzica de generic este de Louis Bacalov, care are in acel an ’66 sansa de a lucra la 2 capodopere western spaghetti : “Django” si “A Bullet for the General”, 2 filme care exista in orice Top 10 care se respecta (daca ma intrebi, parerea mea este ca “A Bullet for the General” vine fara complexe imediat dupa filmele lui Sergio Leone, regele acestui gen de filme)…

    Fireste, nu am sa’ncep sa’ti fac rezumatul filmului pe care mai mult ca sigur il cunosti la detaliu, ci am sa insist pe cateva elemente care au dat greutate acestui film.
   In primul rand, mutra lui Franco Nero… o figura pe care rar o intrezaresti de sub borurile largi, o moaca din care cei 2 ochi te sfredelesc ca niste tevi de revolvere…

   Celebra imagine cu Django intrand in orasul fantoma, tragand prin noroi cosciugul plin de amintiri putrede si avand in prim plan lantul si ancora (un cadru care mai mult ca sigur i’a zgariat constiinta lui Quentin Tarantino cand a gandit “Django Unchained”)…

     Prima parte a filmului este practic o alternanta de cadre intre mutra lui Nero, complicele sau, cosciugul si ceva actiune, destul de obisnuita in orice western spaghetti care se respecta…

    Scena care mie mi s’a parut cea mai profesionist realizata: reintoarsa intr’o camera din bordelul in care’si mancase malaiul, Maria priveste dezorientata in jur… ca’ntr’un proces fotografic, viata ei apare din solutia revelatoare… cusca nu este nici aurita si nu exista nici o scapare !

   Asa cum tre’ sa se fi zbatut si “Canarul galben” al lui Nicu Covaci, tot asa Maria cauta scaparea spre lumea dinafara…

    … No Future, No Escape…
    Pentru prima data, asemenea lui Leone, Corbucci lucreaza cu ilustratia muzicala a lui Bacalov in priza directa : sincronizarea intre miscarea rotativa a camerei si muzica geniala este totala !…

    Asa incepe celebra scena in care Django isi infrunta destinul, de unul singur…

     Imagini care l’au marcat pe Franco Nero cu fierul rosu : ulterior, foarte greu a mai putut evita scena cu mitraliera, care a devenit un fel de marca inregistrata. Aceeasi scena o poti intalni in “El Mercenario”, “Vamos a Matar, Companeros”,”Viva la Muerte… Tua !”…

    Cine este atat de naiv ca sa creada ca Django este inofensiv daca mainile i’au fost zdrobite de un cal naravas ?…

    Un alt cadru antologic : duelul final din cimitir… inca o scena care va fi cenzurata la greu. Maiorul Jackson se simte atotputernic si joaca un joc periculos : impusca crucea, simuland primele trei gesturi ale semnului sacru (“In numele Tatalui”…”Fiului”…”Si Sfantului Duh”…) ! “Amin!” este rostit de Django, care’i omoara pe cei sase ticalosi… Textul va fi schimbat in foarte multe tari…
    In Republica Socialista Romania acest film nu a fost admis…

     Filmul este departe de a fi genial. Ca meserias, Sergio Leone a fost cu multe capete peste Sergio Corbucci. Si totusi, acest film este simbolul filmelor western Made in Italy. Franco Nero a fost ales pentru vaga sa asemanare cu Clint Eastwood, eroul de pana atunci al peliculelor Western Spaghetti. De acum incolo insa, orice personaj principal trebuia sa aduca mai degraba cu Nero, noua vedeta, noul model !…Violenta afisata de Corbucci nu ar fi vrut sa depaseasca ceea ce a vazut el in filmul lui Sergio Leone, “Per un Pugno di Dollari”, dar fara intentie, rezultatul a fost catastrofal : Marea Britanie a interzis filmul pana in 1993, alte tari minunate au interzis scena in care ticalosul mexican ii taie pastorului vandut urechea, dupa care il obliga sa o manance…
    Django…

   Terence Hill (pe numele sau de buletin Mario Girotti) este urmatorul Django : are aceeasi ochi albastrii, dar ai senzatia ca in orice clipa va intrerupe drama si isi va debita bancu’ pe care de multa vreme il manca limba sa’l faca public !…

   … inevitabila scena din cimitir, numai ca de data asta Django tre’ sa infrunte vreo 20 de neispraviti…

    … si cum rezolva el vechea Dilema ? Fireste, cu o mitraliera pitita intr’un cimitir… Ascunsa insa unde ?… Te dai batut ?… Bineinteles, intr’un cosciug!!!

 …Nici cu Anthonny Steffen (Antonio de Teffe, un baron cu origini braziliene) nu’mi este rusine… El stie mai bine ca nimeni altul sa’si arunce privirile pe sub marginea Stetson-ului… A fost Django de enspemii de ori ! Aici intr’un Western Spaghetti clasic , “Una Lunga Fila di Croci”, in care’l cheama ba Django, ba Brandon, dupa cum se vand mai bine biletele la intrarea in cinematograf…

   Tre’ sa recunosti ca are fata !…

    Un alt Django celebru : Gianni Garko (pe numele sau adevarat Garcovici, originar din Croatia, respectiv fosta Iugoslavia)… “10.000 Dollari per un Massacro”, un film plin de culoare si furie de Romolo Guerrieri. Garko avea sa devina celebru interpretandu’l intr’o serie fara de sfarsit pe Sartana, un fel de James Bond plin de gadgeturi ce’si duce veacul in westul salbatic…

    “Texas, Addio !”… Desi Franco Nero interpreteaza un serif pe nume Burt Sullivan, germanii plini de bunavointa, cremwursti und beer il reboteaza … Django Forever !…

     Cand a realizat “Django Unchained” cu Jamie Foxx in rolul titular, Quentin Tarantino avea din copilarie pitit intr’un ungher al sufletului sau un personaj numit Django…
   Astazi el l’a exorcizat… A reusit ?… Mai are nevoie de inca o sedinta, ca sa se vindece total ?…
   Poate ai tu raspunsul…

Milo Manara and his Shameless Girls

      Marturisesc ca am avut o ezitare atunci cand am fost nevoit sa aleg dintre sutele de desene erotice ale lui Manara. In timp ce majoritatea Pin Ups-urilor cu care te’am obisnuit deja au multa candoare si nu sunt altceva decat minunate imagini colorate, fetele din haremul artistului italian sunt vii si agresive si ai senzatia ca in orice clipa pot tasni din cadrul de hartie peste tine, ca niste pantere neimblanzite, pregatite pentru un viol de prima pagina a tabloidelor!…
       Toate fetele sale au o sexualitate exacerbata iar mirosul pe care’l degaja fiecare dintre desenele lui Manara este cel al unei bacanale, al unei orgii desfranate, un miros pe care daca inca nu’l cunoastem, ni’l putem inchipui cu usurinta…
       Desi intotdeauna am urat cenzura, in cazul lui Milo Manara am fost nevoit sa triez la greu, pentru a nu afecta sensibilitatea vreunui kinder ce navigheaza pe retea si cade din pura intamplare peste aceste imagini…
       Deci, minunatele fete ale lui Milo Manara !…

      O superba Cover Girl spre care se uita cu nostalgie Hugo Pratt, marele artist italian care a lasat in lumea benzii desenate unul dintre cei mai fascinanti eroi : Corto Maltese . Pratt, mentorul in ale B.D. al lui Manara…

      Prin ’78 editura Casterman se decide sa lansezi pe piata B.D. un nou Mensuel, “A suivre”, un magazin a carui politica editoriala era sa nu mai restrictioneze autorii, respectiv sa le impuna un numar standard de pagini pentru un album. Astfel, apar in Franta primele benzi desenate-fluviu, unele reusite, altele fara cap si fara coada. Este si cazul seriei Giuseppe Bergman, o poveste inepta fara sare, un soi de teatru absurd fara aspiratii. Giuseppe Bergman se vrea un omagiu adus lui Pratt.
     Revistele concurente nu vad cu ochi buni experienta Casterman si se leaga de toate defectele inerente oricarui inceput : astfel, seria lui Manara este desfiintata, singura calitate pe care un critic de 2 bani i’o gaseste artistului fiind faptul ca poseda o colectie impresionanta de poze ale lui Alain Delon (trasaturile personajului sunt decalcate dupa fotografiile vedetei de cinema)…
     E limpede ca presa ii este ostila lui Milo Manara, care se descurca remarcabil cu partea de grafica. Foarte curand, prin ’83 cand debuteaza ciclul “Le Declic”, Manara va demonstra ca este poate cel mai important desenator erotic din Europa…

      … umbra lui Hugo Pratt…

   Milo Manara colaboreaza cu Hugo Pratt la doua albume b.d. foarte groase… este singura calitate de care’mi amintesc. Pratt este foarte departe de scenariile pentru Corto Maltese din epoca Pif-Gadget, de fapt singurele povestiri cu Maltese care conteaza, iar desenul lui Manara, desi este in continuare de foarte buna calitate, devine monoton din cauza unei compozitii de pagina liniare…

  “Le Declic” sau manualul cel mai competent al pornografiei…

     “Milo Manara & his Shameless Girls”, un articol si pentru Vlad & Radu…

Migratia Ideilor si Ideile Migratoare

   Oare care dintre noi, cei care desenam, nu a fost cel putin o data ispitit, atunci cand a intalnit o imagine deosebita sa incerce sa o copieze sau cel putin sa dea o replica personala la respectiva imagine ?… Personal, am considerat intotdeauna ca trasul cu ochiul in curtea marilor desenatori este cea mai buna scoala. Daca “furatul” unor imagini este facut la varsta cand te scolesti, totul este O.K. Intentia de a te apropia de original si grija de a reproduce orice detaliu de tehnica grafica eu le consider pasi importanti pentru desavarsirea artistica a unui desenator. Curand, acesta va asimila tehnica graficianului pe care’l observa si daca are cojones, urmatorul pas va fi sa adapteze notiunile insusite la personalitatea sa.
   Putin mai nasol este atunci cand artistul are deja un stil si simte nevoia sa “imprumute” o imagine de la vecinul sau… Propun sa fim delicati si sa numim astfel de imprumuturi Migratia Ideilor.
    Ideile Migratoare, mai ceva decat stolurile de pasari ce zboara toamna spre tarile calde, le poti intalni la tot pasul, mai ales acolo unde miroase a bani: in Stiinta & Tehnica. Sunt nenumarate cazuri de inventatori care nu si’au protejat descoperirile, fiind deposedati de drepturile lor legale…
    Dar asta, dragul mosului, este o alta poveste palpitanta pe care sper sa o putem depana candva  la gura sobei… Astazi haide sa vedem cum migreaza cateva idei prin banda desenata de aiurea !…

        Acum cateva zile vorbeam in jurnal de Roger Lecureux si cariera sa fantastica. Una dintre imaginile care insoteau articolul era extrasa din “Capitaine Apache”, o serie de succes desenata de Norma. Imediat am primit o replica de la COSTEL B.D. , care l’a prins pe Norma cu ocaua mica :

      “Broncho Bill” o serie de O’Neill din revista “L’As”,ce aparea in Franta in 1938…

     O povestire de Le Gall ilustrata de Lucien Nortier, publicata in Vaillant prin 1957…

   … povestire ce avea sa serveasca drept sursa de inspiratie, 3 ani mai tarziu, pentru “L’Homme au Coeur Perdu” (ce titlu fantastic!…), o aventura cu Sam Billie Bill desenata tot de Nortier…

              In cazul Tintin, Ideile care se imprumuta raman in familie. Pe masura ce succesul lui Tintin se internationaliza si pretentiile lui Herge cresteau. Noile conditii tipografice permiteau editii color iar hartia de calitate superioara admitea detalii dintre cele mai marunte. Herge pune la cale un studio ( in care vor activa pe rand mari desenatori : Bob de Moor, Jacques Martin, Edgar P. Jacobs…), studio care se va ocupa de remontarea planselor sale ( initial, fiecare aventura a lui Tintin avea 100-124 de pagini; ele vor fi remachetate pentru formatul standard impus de editura Casterman, respectiv 62 de planse B.D. ). Acelasi studio va redesena cateva albume care nu mai corespundeau noilor cerinte, va adauga decoruri, va schimba baloanele si caligrafia, va colora toate plansele si va schimba copertile (de pilda celebra coperta de la albumul “L’Affaire Tournesol” este desenata de Bob de Moor, directorul studioului Herge).

          Scuze pentru calitatea imaginilor alb-negru cu Tintin. Reproducerile le’am facut dupa niste pseudo-facsimile ale albumelor Tintin de epoca, de format foarte mic. Spre comparatie, in imaginea de mai sus am pus alaturate doua editii ale aceluiasi album…

Flash Gordon, viteazul de carton

  Anii ’30 in Statele Unite reprezinta poate perioada cea mai importanta pentru Banda Desenata de pretutindeni. Desigur, si pana atunci se facuse banda desenata iar uneori de calitate exceptionala (vezi magnificele planse ale lui Winsor McKay, sau cele ale pictorului Lionel Feininger, sau Herrimann si delirul sau suprarealist cu Krazy Kat…). Insa inceputul celui de’al treilea deceniu impune pe langa o calitate deosebita a desenului si o preocupare mult mai mare pentru scenariu si decupajul acestuia. Banda desenata intra cu surle si trambite in era sa moderna iar artistii care’i dau titlurile de noblete se numesc Harold Foster ( despre personajele caruia, Tarzan & Prince Valiant am vorbit impreuna de curand!), Alex Raymond, Burne Hogarth si Milton Caniff. Toti isi lanseaza seriile desenate in acest deceniu iar debutul, in fiecare caz este facut cu dreptul !… Chiar daca stilul se amelioreaza la fiecare pe parcurs, de la prima pagina a oricarei serii se simte geniul !…
    Alex Raymond debuteaza aproape in acelasi timp, in 1934 cu trei serii de banda desenata care vor face istorie : Flash Gordon, Jungle Jim si Secret Agent X9… Insa capodopera sa ramane “Flash Gordon”, o serie plina de aventuri si de naivitate ( ce scena mai plina de candoare ai putea gasi in B.D. decat imaginile in care bolidul spatial al lui Dr. Zarkov, ce strabatuse spatiul cu viteze de neinchipuit chiar si astazi, “aterizeaza” pe burta pe planeta Mongo, fara sa pateasca mai nimic ?…) !
   De curand, o editura americana si’a asumat greaua misiune de a reedita in conditii tipografice exceptionale “Flash Gordon” asa cum aparea in ziarele de Duminica : partea de sus a paginii de ziar era ocupate de seria “Jungle Jim”, o serie trepidanta a carei actiune se desfasura in Malaezia, iar partea de jos de aventurile lui “Flash Gordon”, eroul hotarat sa salveze lumea cu orice pret!…

      Primele planse din “Jungle Jim” si “Flash Gordon” : 7 ianuarie 1934, in zori de zi !

    Tarile europene simt schimbarea care se’ntampla dincolo de ocean si cauta sa participe la marele show, fie chiar si din postura de SPECTATOR. Cu o intarziere de cel mult doi ani, in Franta apar o sumedenie de reviste care prezinta publicului ultimile noutati din B.D. americana. Banda desenata europeana inca se cauta, este foarte departe de modernismul promovat de americani. Chiar si cea mai avangardista serie belgiana din acele timpuri, “Tintin” de Herge, nu era decat o umbra a ceea ce cunoastem astazi despre acest titlu !…
   Revistele de banda desenata americana, ce apar in Europa, reprezinta CEA MAI BUNA SCOALA DE B.D. DE CARE AVEAU NEVOIE DESENATORII LOCALI !!! Influenta marilor artisti americani se va simti in cativa ani, timpul necesar ca informatia primita sa aibe timp sa fie asimilata!

     Paul Winkler infiinteaza o agentie, Opera Mundi care cumpara drepturile de a edita banda desenata de peste ocean in Europa. In Franta infiinteaza 3 mari reviste, ce apar in tiraje fabuloase, ce promoveaza marile serii B.D. din Statele Unite. Formatul de revista pe care’l propune Winkler in Europa ( nu uita ca in Statele Unite notiunea de revista de banda desenata, asa cum este ea cunoscuta in intreaga Europa, peste Ocean era complet necunoscuta !)… va supravietui celui de’al doilea Razboi Mondial ! Toate revistele ce vor aparea timid dupa razboi vor respecta formatul impus de Winkler (fireste, ma refer la formatul redactional, nu neaparat la cel de tipografie !…) !…
     Revista a carei serie locomotiva va fi “Flash Gordon” se numeste “Robinson”.
     in continuare, incerc sa’ti prezint in paralel cateva planse din Flash Gordon, asa cum au aparut in “Robinson” ( adica remontate si cu unele pasaje grafice adaugate- altminteri, interventiile grafice fiind de foarte buna calitate !- si cu culori refacute …) iar apoi versiunea originala, adica asa cum au fost gandite de Raymond…

   …si aceeasi plansa aparuta in Statele Unite in presa de Diminica !…

 … versiunea originala…

   …versiunea originala…

  …versiunea originala…

    Fireste, autorii de banda desenata europeni cunosteau banda desenata americana prin intermediul revistelor frantuzesti. In cazul “Flash Gordon” editorul a fost obligat sa schimbe formatul original, apeland la un grafician local pentru a adapta banda lui Raymond la conditiile locale. Interesant este ca formatul nou propus de un grafician necunoscut, adica o banda desenata aerisita, cu numai 6 casete pe plansa, dispuse pe trei randuri, va face scoala in Europa si foarte multa vreme lumea va fi convinsa ca este meritul lui Alex Raymond, nicidecum al unui angajat oarecare, dintr’o redactie importanta !
   Prin ’39 incepe sa se simta inghetul adus de razboi, Paul Winkler prudent inchide mustaria iar o serie atat de populara ca “Flash Gordon” este preluata de “Bravo”, o revista cu un tiraj mult mai mic. Foarte curand insa, embargoul impus de Germania nazista va opri importul de benzi desenate din America. Disperat ca’si va pierde micii cititori, editorul apeleaza la un autor oarecare belgian sa continue seria cu Flash Gordon : desenatorull era Edgar P. Jacobs, cel care mai tarziu va creea celebra serie “Blake & Mortimer” !

         Influenta lui Alex Raymond in lumea benzii desenate este imensa, atat la nivelul graficii si compozitiei dar si la nivelul story-ului… Mai ai nevoie de cateva exemple ?…

    Raymond Poivet & Roger Lecureux cu cea mai grozava serie S.F. europeana, “Les Pionniers de l’Esperance”, un titlu care a facut la randul sau scoala in Franta…

   Paul Gillon & Roger Lecureux si “Linx Blanc”, o serie inspirata la greu dupa “Jungle Jim”…

Les 7 Vies du Chat

       Este aproape miezul noptii si cred ca despre pisici e bine sa vorbim la ora asta numai de bine. Daca in Egiptul Antic pisica era venerata, in Europa evului mediu ea era arsa pe rug, impreuna cu cei acuzati de vrajitorie !…
       Hai sa luam Istoria de la inceput, chiar daca periplul pe care’l vom face impreuna va fi un rezumat spartan.
       Acum aproape 3.000 de ani, in vechiul Egipt exista o tendinta de a venera animalele, inclinatie legata direct de acea dependenta a omului de natura si agricultura. Un an secetos semnifica mai mult decat foametea, putea sa insemne decimarea populatiei ! Egiptul Antic a fost o mare civilizatie care a gravitat si s’a dezvoltat in jurul Nilului, un fluviu ce ii asigurat bunastarea. Odata recoltele in hambare, grijile  omului nu se ispraveau!… Sobolanii si gandacii, mangaiati de clima ingaduitoare, se inmulteau fara numar, devenind o amenintare pentru egipteanul de rand… In aceasta situatie PISICA a devenit marea Salvatoare ! Atat de important a fost rolul Pisicii in Istoria Egiptului incat folclorul iar apoi institutiile oficiale au transformat’o intr’o zeita : Bastet, femeia cu cap de pisica , considerata simbol al Frumusetii si al Fecunditatii ! Rolul Pisicii domestice era atat de important incat odata ce o personalitate deceda, el era ingropat impreuna cu o parte din bunurile sale materiale, inclusiv mumia celei mai de isprava pisici din gaspodaria sa ! In definitiv, viata continua si dincolo de moarte iar pe celalalt taram nimeni nu ne poate asigura ca sobolanii au disparut cu desavarsire !…

     Muuult mai tarziu, Gustave Dore ne sopteste intr’o gravura cam cum tre’ sa fi aratat o intalnire de taina a sobolanilor !…

    Spaima de rozatoare s’a transmis din generatie in generatie si din teritoriu in teritoriu, caci regasim aproape aceeasi temere si la locuitorii din nordul Europei, la vikingii din Danemarca si Norvegia… Freya este zeita frumusetii si a fertilitatii la popoarele nordice, tot asa cum Bastet devenise simbolul frumusetii pentru populatia ce traia in Egiptul Antic.  Freya este insa femeie din cap pana in picioare. Doar carul sau pe 2 roti este tras de doi motani cu dintii ascutiti, gata sa’i sfasie pe sobolanii care ar fi fost atat de inconstienti incat sa sfideze temperaturile scazute ale Nordului…
     Freya a fost o zeita atat de iubita incat amintirea ei se pastreaza in dictionarele lingvistice ale tarilor nordice : Frau in germana, Frue in daneza sau Fru in suedeza… Femeie…

     Topaind ca purecele peste milenii, descoperim o alta pisica : In serialul pentru cinematografie “James Bond”, nedespartitul motan al Godfather-ului asociatiei criminale S.P.E.C.T.R.E. …

    “Pisicile Aristocrate”… mai exista cineva pe globul pamantesc care nu cunoaste in cel mai mic detaliu povestea pisoilor rapiti din caminul lor caldut si aruncati in viata tumultuoasa?

   Unul dintre cele mai frumoase desene animate ale tuturor timpurilor… Desi Walt Disney disparuse de ceva vreme, spiritul sau se simte in fiecare secventa !

     Nu stiu cat de genial a fost Nikita Mandrika, cel care’si semna benzile uneori Kalkus, dar cred ca Istoria ii va retine mai degraba numele ca fiind cel care a distrus banda desenata clasica… Cineva trebuia sa isi asume acest rol la un moment dat , din pacate, iar Soarta l’a ales pe Mandrika, un evreu-rus-francez care a simtit la un moment dat ca are misiunea divina sa distruga un sistem perfect uns, ce functiona foarte bine! In 1972, la scurt timp dupa revolutia underground, el paraseste redactia revistei “Pilote” si infiinteaza trimestrialul “L’Echo Des Savanes”… O revista plina de vulgaritate si scarbosenii, care putea eventual sa bucure cativa libidinosi.  Aceasta revista a fost un semnal pentru ceilalti autori ca se pot autoedita si pot sa’si dubleze veniturile. Realitatea avea curand sa le demonstreze insa altceva : meseria de autor B.D. nu este deloc compatibila cu cea de editor B.D. !… …
      Ceva mai inainte de aceste revolutii, in revista “Vaillant le Journal de Pif”, Kalkus propune vreo suta de pagini cu o serie amuzanta si inteligenta, inspirata la greu dupa Tex Avery, “Mafalda” de Quino si mai ales, dupa universul lui “Krazy Kat” de Herriman : “Les Minuscules” ! Astazi, ne intereseaza  BUBU, motanul filozof si enervant, decalcat dupa Krazy Kat…

   George Herimann si universul sau suprarealist in care evolueaza personajul sau, Krazy Kat. Grafismul sau este exceptional !

     Robert Crumb si personajul sau fetis, Fritz the Cat, un motan care’si baga piciorele si nu numai, in orice tabu !…

    Alexis & Gotlib intr’o parodie de trei lei, pompata fara jena dupa stilul Harvey “Mad” Kurtzman, intr’o serie ce a avut un oarecare succes acum vreo 40 de ani in revista “Pilote”… Ce se poate face dintr’o pisicuta …

    Vrajitoare si Pisici de Halloween…

    “We are siamese if you pleaaaaase !”…. Cine poate uita duetul celor doua pisici siameze din “Doamna si Vagabondul”, unul dintre cele mai grozave desene animate semnate de Walt Disney ?…

    O scena dimtr’un desen animat de zile foarte mari : “Cats Don’t Dance”, realizat in 1997, o comedie animata de lung metraj plina de muzica de cea mai buna calitate si de umor cum intalnesti din ce in ce mai rar !…