Du’ma Acasa, mai Tramvai!…

                Pentru toti cei care sunt departe de casa si vor sa se’ntoarca in cuib, macar pana ce inima va batea din nou ca la 20 de ani… pentru cei care au baut pana la ultimul banut intr’o carciuma de cartier iar ospataru’ a hotarat ca e vremea sa stranga fetele de masa… pentru cei nostalgici care se opresc o clipa sa contemple intr’o vitrina prafuita o poza din Bucurestiul de odinioara… pentru cei care inca se pot bucura ascultand o melodie suspinata de Cristian Vasile sau Jean Moscopol, fara sa fie prea afectati ca sunetul este plin de bavuri si a fost inregistrat acum 80 de ani… pentru cei carora viitorul li se pare la fel de important ca si trecutul… pentru cei care vad culoarea acolo unde cei mai multi vad doar alb si negru… si in sfarsit, pentru toti cei care vor sa vada pamantul in care si’au infipt candva radacinile, am cautat si am gasit cu ceva truda o serie de fotografii ingalbenite de trecerea timpului, in care tramvaiul tras de cai era inca eroul si salvarea calatorului urban, cu picioarele prea obosite de plimbare, munca sau petreceri deochiate…

La inceputul anilor ’20 in New York, USA, tramvaiul tras de cai inca era o optiune pentru oricare orasean. Imaginile sunt extrase din filmul lui Harold Lloyd, “Speedy…

             “Du’ma acasa mai tramvai, Du’ma acasa, ce mai stai!… Du’ma la casuta mea, Cu portita si cismea…”…

Un Suc pentru Mos Craciun

               Privesc cerul gripal printre perdelele abia trase, poate sunt martorul primului fulg de zapada de dinaintea Craciunului si  ma gandesc naiv ca Mosului o sa’i fie cam greu sa alunece cu sania prin peisajul citadin dezolant, pe trotuarele muiate de o ploaie mocaneasca ce nu mai conteneste de cateva zile. Scenele din filme americane, cu brazii impodobiti cu beteala si globuri printre palmierii din Florida, acolo unde zapada este doar o notiune invatata la scoala, mi se par total nepotrivite, dar nu tre’ sa ma bagi prea tare in seama : in definitiv nu sunt decat un batran reactionar acrit, care uita adesea ca sarbatoarea Craciunului este un simbol al crestinatatii ce se poate lipsi de prezenta omatului. Cu cateva sute de ani in urma Pieter Bruegel cel Batran, unul dintre cei mai importanti artisti flamanzi din secolul XVI, picta un tablou ce avea sa devina celebru: “Adoratia Magilor”… Conform traditiei, Fecioara da nastere Pruncului intr’un adapost pentru animale. Similitudinile intre textul Bibliei si tabloul lui Bruegel se opresc insa aici. Decorul in care se desfasoara minunea nu este nicidecum Bethleemul antic, ci un burg flamand iar costumele magilor si figurantilor sunt contemporane cu Bruegel. Mai mult, intreaga scena a Nasterii este acoperita de zapada, exact ca in orice iarna din Tarile de Jos!… “Eroarea” lui Bruegel nu se datoreaza ignorantei sau unui moment de neatentie, picturile cu subiect biblic fiind foarte importante pentru civilizatia europeana. Bruegel si multi alti artisti contemporani au incercat sa apropie mesajul Bibliei de fiecare crestin… Si fiindca sarbatoarea Craciunului era acompaniata intotdeauna in Tarile de Jos de zapada abundenta, artistii au sacrificat deliberat detaliile legate de atmosfera.
       Craciunul nu are neaparat nevoie de zapada…
 
       Scotocind prin arhivele risipite pe Retea am regasit cu bucurie figura lui Mos Craciun. Un batranel hatru, amabil si foarte insetat!…

 

                               Craciun Fericit alaturi de cei dragi, bunii mei prieteni!

Propaganda & Chewing gum

                   Zilele trecute Alin, un prieten de retea, foarte bun cunoscator si analist al comicsurilor clasice americane, remarca in “Speed Burn Story” (un articol in care ma refeream la “naratiunea accelerata”, marea inventie narativa din B.D. a lui Harvey Kurtzman) o fraza cu care nu putea fi de acord:   “…In Statele Unite, Harvey Kurtzman isi pregateste si el armele pentru razboiul care izbucnise in Coreea, razboi ce risca sa degenereze intr’un conflict planetar : isi ascute creioanele si se apuca sa scrie pe banda rulanta scenarii propagandiste pentru cele 2 reviste de care raspundea, “Frontline Combat” & “Two-Fisted Tales”…”. Asa ca imi raspunde prompt:  “Multe dintre benzile de război ale lui Kurtzman sunt într-adevăr povești eroice dar….. nu cred că le face să fie propagandă.” (comentariul intreg si foarte competent il gasesti in subsolul articolului susmentionat.)… El remarca aplecarea lui Harvey Kurtzman mai degraba spre descifrarea tragediei pe care o reprezinta razboiul, indiferent ca victimele acestuia sunt americani sau nord coreeni. Pana la un punct, sunt perfect de acord cu el: Kurtzman este un om “subtire”, surprinzator de sensibil ca sa poata sesiza toate nuantele psihologice ale unui caz dramatic (iar scurtele sale povestiri sunt pline de astfel de situatii…). Pana la un punct…
                  Harvey Kurtzman este directorul a 2 reviste de la “EC Comics” care se vand foarte bine iar el stie ce se cauta pe piata. Publicul, trecut deja printr’un razboi mondial, se maturizase. Povestile eroice cu spadasini invincibili gen Errol Flynn sau dansatori lipsiti de grija cum era Fred Astaire, nu prea mai aveau spectatori. Acum la mare cautare erau intamplarile “rupte din viata”. Preferate sunt filmele alb-negru, mai ieftine dar si mai expresive, atunci cand vine vorba sa arati mizeria de sub covoras… Este perioada cand la Hollywood staruri erau Marlon Brando sau James Dean, amandoi avand la activ cateva “dirty & heavy pictures”… Un regizor ca Elia Kazan devine vedeta, mai ales ca a colaborat intens cu Comisia Activitatilor Antiamericane, o comisie coordonata de senatorul Joseph McCarthy… Anii ’50, o perioada tare murdara in istoria USA…  printre altele, americanii au fost implicati intr’un conflict de la capatul pamantului, in Coreea , unde generalul Douglas MacArthur, un fel de cow-boy intarziat era cat pe ce sa declanseze cel de’al treilea Razboi Mondial!…
                Kurtzman abordeaza povestile sale ilustrate dintr’o perspectiva adulta: eroii sai gandesc si au trairi profunde, asemenea personajelor din filme, chiar decupajul pa care’l propune el este inspirat din limbajul cinematografic… Insa faptul ca Harvey Kurtzman este un artist care gandeste mai mult si mai creativ decat contemporanii sai, asta nu ne poate face sa ignoram propaganda pro-americana pe care o face in publicatiile sale. Mai jos iti prezint cateva secvente din publicatiile sale, care’ti vor confirma “colaborationismul” lui Kurtzman. Acolo unde am avut posibilitatea, ti’am prezentat si versiunea in engleza…

Intradevar, americanii nu sunt niste “supermeni” (iti dai seama ce palma grea data peste ochii juniorilor americani sa faci o afirmatie de calibrul asta?!…), dar sistemul capitalist american isi datoreaza prosperitatea si progresul productiei neintrerupte! Asa ca haide sa fabricam la greu miliarde de cartuse (despre tancuri si avioane cateva povestiri mai tarziu, ca doar nu o sa epuizam dintr’odata tot arsenalul propagandistic!…) si ca sa mai indulcim putin mesajul, mai adaugam si cateva masini de spalat, pentru vremurile de pace ce vor veni!…
Ceva mai jos vei gasi cateva franturi dintr’un interviu cu Harvey Kurtzman, referitor chiar la “Thunderjet”, povestirea din care am scos cateva secvente si in care artistul recunoaste ca scenariul i’a fost sugerat de Departamentul Aviatiei Militare Americane. Practic, o poveste la comanda, in care se sugereaza contribuabilului american ca tre’ sa bage mana adanc in buzunar si sa cotizeze la bugetul armatei americane, aflate in ofensiva la capatul celalalt al pamantului! Mai mult, Kurtzman recunoaste indirect ca politica imperialista a USA din acel moment a fost o eroare, afirmand ca ceea ce el a scris parea sa aibe o justificare in acele vremuri… Altminteri, “Thunderjet” in afara faptului ca a fost atunci o poveste mobilizatoare si propagandista, astazi se citeste greu si pare lipsita de sens…

…In rest, dai cu nevoia de munitie si armament pe un front care nu’i spunea nimic americanului de rand!… Si cum crezi totusi ca Administratia de la Washington reusea sa scoata contribuabilului american creitarul de la pusculita???… Pai, prezentandu’i “Pericolul Rosu”!… Adica pe Ivan, comunistul care astepta cu naganul in mana, pitit dupa un fir de iarba, gata sa invadeze America in clipa in care cetateanul de rand nu va mai cotiza cu hartiile verzi la eforturile de razboi ale statelor americane!…

             O parte din interviul lui Harvey Kurtzman…

               Daca vei urmari filmele artistice americane dar si cele documentare, vei citi printre randuri ca USA si’a purtat razboaiele din toate colturile lumii cu bani imprumutati de la tot americanul de rand!… In perioadele cand guvernarea sau marele Capital hotara ca trebuie sa faca ordine in lume, trezoreria emitea obligatiuni sau bonduri, adica niste hartii care pe care patriotul american le cumpara iar statul avea obligatia sa i le rascumpere la un moment dat. Ce mai, o afacere ca la telal!… Pentru ca vanzarea  de “hartii” sa aibe succes, in strada, in filme, in spectacole, in reviste si ziare aveau loc adevarate panarame!…

Agresiunea mediatica asupra cetateanului de rand este evidenta, practic acesta fiind stigmatizat daca optiunea sa politica ar fi fost altfel decat de dreapta!
Pentru ca propaganda sa poata deveni o afacere este insa nevoie sa pregatesti mai intai terenul… Primul pas a fost, este si va fi trezirea unor sentimente de patriotism in fiecare cetatean, poate chiar de nationalism?…
  La scurt timp dupa ce politica McCarthy-sta a epurat toate posturile americane de radio si  TV, cinematografia  si teatrul de colaboratorii evrei, latrand din rasputeri ca pericolul rosu trebuie inlaturat, au fost infiintate niste oficine pe calea undelor, “Vocea Americii” si “Europa Libera”, al caror scop era sa indeparteze ciuma rosie si din estul Europei. In State, democratia si evreii au castigat, fiecare fiind repus in drepturile sale legitime dupa ce senatorului Joseph McCarthy a fost indepartat cu un sut in cur….
De abia in timpul Revolutiei Underground din 1968, miscarea Hippy a reusit sa urneasca Administratia de la Washington din imobilismul in care intepenise de atata vreme… Rand Holmes, un epigon porcos al lui Wallace Wood, calca in picioare sabloanele patriotismului american, pisandu’se pe ele: o delegatie “aliena” venita pe Pamant cu intentii pasnice, este primita asa cum se cuvine de Aviatia Militara Americana!!!… “Mai intai tragi, dupa aceea explicatiile!”, vorba dictonului…
Inca din 1923 Charlie Chaplin facea misto de tabuurile patriotarde ale americanilor in filmul “The Pilgrim”…
… Cum sa pui pe masa un tort care sa nu fie impodobit cu drapelul Americii?…

          Si raspunsul la ultima “provocare” a lui Alin: Referitor la “The Master Race” de Bernard Krigstein… “Speed Burn Story” are drept subiect si predicat “naratiunea accelerata”. Niciuna dintre ilustratii nu este marcata cu ©, iar ceva informatii despre Krigstein ar fi lungit prea mult expozeul. Citatul din Krigstein este dat mai mult pentru reputatia de care se bucura povestea sa. Krigstein nu a fost niciodata un adept al acestei tehnici narative, care presupune dinamism, el fiind mai degraba un poet al imaginii. Personal, nu sunt de fel un admirator al stilului sau…

Sunshine on Her Shoulders…

Sunshine… on my shoulders make me happy…
Sunshine… in my eyes can make me cry.
Sunshine… on the water looks so lovely…  
…Almost always makes me high.
If I had a day… that I could give you…
…I’ d give to you a day just like today.
If a had a song… that I could sing for you…
…I’ d sing a song… to make you feel this way.
Sunshine… on my shoulders makes my happy.
If I had a tale… that I could tell you…
…I’ d tell a tale sure to make you smile.
If I had a wish that I could wish for you…
…I’ d make a wish… for sunshine all the while!…
Sunshine… on my shoulders make me happy.
Sunshine… in my eyes can make me cry.
Sunshine… on the water look so lovely.
Almost always makes me high…
If I had a day… that I could give you…
…I’ d give to you  a day just like today!
“SUNSHINE… ALMOST ALWAYS… ”    Sunt versurile magnificului cantec al lui John Denver, “Sunshine on my Shoulders”, insotind acuarelele lui STEVE HANKS, capodopere pentru care limba romana nu are inca un epitet atat de expresiv ca sa le poata insoti.

Just a Story in Fast Motion

             In 1950 Harvey Kurtzman provoaca o mica revolutie in decupajul grafic al unui scenariu de banda desenata. Pentru a dramatiza o scena, el propune si impune “naratiunea accelerata”, adica o tehnica de relatare grafica a unei situatii dramatice, ce consta in fractionarea unei scene in momentele intermediare care o compun. Cu trecerea timpului, naratiunea accelerata devine mai subtila… Banda desenata renunta la o parte din mijloacele ei proprii de exprimare si imprumuta cate ceva din miscarea eleganta a camerei de filmat de la sora ei mai mare, cinematografia.
             Primele imagini din “Just a Story in Fast Motion” sunt extrase din nr. 1 al legendarei reviste “Metal Hurlant”, aparuta in Franta in 1975, o publicatie care reunea nume grele ale benzii desenate mondiale: Moebius, Druillet, Gal, Corben… Scopul declarat al celor de la “Metal Hurlant” era sa schimbe o arta a carei intentie principala este surprinderea miscarii, dar paradoxal, intepenise intre niste paranteze… Valul de schimbari provocat de Revolutia Underground din 1968 va atinge si lumea benzii desenate, dar de abia in 1972, atunci cand apare revista “L’Echo des Savanes”, o publicatie care a provocat o primenire doar la nivelul emanciparii textului. “Metal Hurlant” va indrazni sa zgaltaie tiparele clasice, provocand artistii sa caute imagini noi si modalitati de exprimare originale…      Phillipe Druillet inoveaza in permanenta. In numai 5 imagini asistam la reincarnarea unui personaj.  Asemanarea cu reincarnarea “Mumiei” din filmele cu Brandon Fraser si cu regenerarea lui Lord Voldemort din “Harry Potter” este izbitoare. Druillet este un artist francez care din 1965 a inceput sa schimbe nu numai banda desenata, dar si intregul alfabet imagistic folosit de scriitorii, ilustratorii si regizorii de filme S.F. sau Heroic Fantasy.

           O plansa din “Harzack” cu un decupaj foarte cinematografic ( aproape ca sesizezi miscarea camerei de luat vederi ). “Harzack” este seria mitica a lui Moebius- Jean Giraud care a impus un nivel estetic foarte inalt viitoarelor productii B.D….

         Jean Claude Gal, pe un scenariu de Jean- Pierre Dionnet, ne propune o naratiune moderna, cu miscari ale “obiectivului” foarte cinematografice…

Alexis, un desenator exceptional , are un simt al miscarii foarte dezvoltat, chiar atunci cand o scena presupune un anumit imobilism…
La randul sau, Hugo Pratt isi urmareste personajele pas cu pas, in momentele de maxim dramatism…

           Influenta pe care a avut’o Milton Caniff asupra lui Hugo Pratt este foarte evidenta urmarind cele 2 stripuri extrase din “Terry and the Pirates” din 1942: moartea lui Raven Sherman. Cele 2 randuri au aparut in 2 zile consecutive. Dramatismul scenei este subliniat de absenta totala a oricarui sunet si de contrastele puternice dintre alb si negru…

         Viziunea cinematografica a lui Pratt poate fi demonstrata de aproape orice plansa a sa…

Greg sau perpetuum mobile…
Gotlib si un gag “filmat” cu Jujube & Gai Luron…

         Corto Maltese si privirile care spun mai mult decat orice dialog…

     De cele mai multe ori, Hugo Pratt nu foloseste naratiunea accelerata pentru a dinamiza mai mult o actiune, ci pentru a spori intensitatea dramatica a unei scene…Aici, moartea in fata plutonului de executie a locotenentului Slutter… Pratt ne respecta prea mult inteligenta pentru a ne soca aratandu’ne explicit scena impuscarii.

Will Eisner sau naratiunea inteligenta…

       Lucien Nortier si o plansa foarte neobisnuita pentru anul 1961: personajul sau Sam Billie Bill intr’o infruntare tacuta, aproape o prefigurare a scenelor din westernurile spaghetti ale lui Sergio Leone…

          O scena de betie intr’un trib indian, lungita pe 2 pagini de Derib…

“Golgo 13″, ucigasul profesionist din benzile desenate ale lui Takao Saito, un alt fel de abordare a unei scene dramatice in maniera japoneza…
Harvey Kurtzman nu este cel dintai care a folosit naratiunea accelerata si fractionarea secventiala a unei scene. El este cel care le impune in anii ’50 ca pe niste procedee moderne, menite sa dinamizeze actiunea unei povestiri. Cu 50 de ani inaintea sa, Winsor McCay este preocupat si de gasirea unor noi metode grafice pentru a face naratiunea mai eficienta. El reuseste sa anticipeze miscarea unei camere de filmat, asta intr’o vreme cand aparatele primitive de filmat erau intepenite bine pe un trepied si actionate printr’o manivela, iar actorii se miscau intr’un cadru restrans, marcat cu creta pe jos ca sa nu iasa din raza de actiune.

 

               Naratiune accelerata intr’o banda desenata romaneasca : “Une Nuit, Un Lache…” de Lee Ivas…

Speed Burn Story

           La scurt timp de la incheierea celui de’al Doilea Razboi Mondial, cele 2 sisteme politice, capitalismul si comunismul, incercau sa’si largeasca sferele de influenta cat mai mult. Faptul ca inca nu’si vindecasera complet ranile dupa distrugatorul macel nu i’a impiedicat sa’si ascuta baionetele, aruncandu’si vorbe grele peste zidul invizibil care’i separa. Razboiul doctrinelor, desi era purtat cu armele propagandei (filme sau romane agitatoare, afise, articole sau caricaturi denigratoare…), aparent neletale, facea si el nesfarsite victime. In primul rand, generatii intregi de copii crescuti intr’o atmosfera otravita de intoleranta a unui alt sistem de abordare sociala a existentei. Atat rusii, cat si americanii, fiecare cu aliatii lor conjuncturali, negasind nicio cale de impacare, erau pregatiti sa declanseze cel de’al Treilea Razboi Mondial!…
         In Statele Unite, Harvey Kurtzman isi pregateste si el armele pentru razboiul care izbucnise in Coreea, razboi ce risca sa degenereze intr’un conflict planetar : isi ascute creioanele si se apuca sa scrie pe banda rulanta scenarii propagandiste pentru cele 2 reviste de care raspundea, “Frontline Combat” & “Two-Fisted Tales”, ambele editate de “E.C. Comics”, editura atat de nonconformista care va avea mari probleme cu cenzura, doar cativa ani mai tarziu! Mari artisti ca Jack Davis, John Severin, Alex Toth, Wallace Wood si Bill Elder vor imagina cu mult talent povestile sale razboinice atat de pasionante! De multe ori, aflat in criza de timp, Kurtzman isi ilustreaza el singur propriile scenarii, adoptand un stil frust, la limita caricaturalului, dar teribil de eficace. Kurtzman este un artist care nu se multumeste sa povesteasca liniar, cum o faceau cei mai multi dintre ilustrii sai confrati. Povestirile sale de razboi, pline de actiune si dramatism cer o noua abordare grafica. Asa ca el inventeaza “NARATIUNEA ACCELERATA”, o noua tehnica narativa, foarte asemanatoare cu o scena filmata continuu in cinematografie. Noutatea pe care o propune Kurtzman consta in descompunerea actiunii in “fotogramele” care o compun. Rezultatul este absolut spectaculos iar plansele capata un dramatism nemaintalnit pana atunci.
      Acest gen de a descompune o miscare face prozeliti si in Europa, Victor Hubinon fiind cel mai fervent discipol ce foloseste adesea naratiunea accelerata in seria sa din revista “Spirou”, “Buck Danny”.
      Foarte curand insa, practicarea intensa a naratiunii accelerate este abandonata de cei doi artisti, aceasta tehnica nemaifiind folosita decat ocazional. Motivul?… De fapt, fiecare dintre cei 2 artisti a avut motivul sau : Harvey Kurtzman considera ca aceasta tehnica nascocita tocmai pentru a accelera actiunea, in mod paradoxal o incetinea! Ritmul benzii desenate clasice care permitea sa se treaca alert de la o scena la alta, se pierdea prin introducerea naratiunii accelerate; Victor Hubinon a avut o alta explicatie pentru renuntarea la aceasta tehnica narativa. Foarte multumit de efectul obtinut, Hubinon a fost oarecum constrans sa renunte la naratiunea accelerata de scenaristul sau, Jean Michel Charlier si de editorul sau Dupuis: descompunerea fiecarei scene de actiune in “fotogramele” constituente ar fi dublat practic numarul de pagini ale unui album (de obicei 44-46 de pagini), dat fiind ca fiecare aventura a lui Buck Danny este plina de dinamism!
    Naratiunea accelerata este o tehnica de expunere grafica, specifica benzii desenate si o vei putea intalni la multi artisti de pretutindeni.
    

             Alex Toth descompunand secvential o scena in care un bombardier distruge o garnitura de tren…

            …si Victor Hubinon, inspirat de modelul american, desenand o scena asemanatoare!…

    

               Prin anii ’70-’80 Derib utilizeaza la greu naratiunea accelerata in seria “Buddy Longway”. Efectele sunt senzationale dar paginile sale, avand cel mult 5-6 casete sunt pline de acest timp de descompunere secventiala a miscarii. Din aceste motive, albumele lui Derib se pot citi fara probleme intr’un sfert de ceas iar cititorul nu mai este nevoit sa cumpere cartea.

The Most Expensive Girl in the World

    In orice muzeu de arta care se respecta, indiferent ca acesta pastreaza lucrari de arta stranse de’a lungul  timpului sau este dedicat doar manifestarilor artistice contemporane, la loc de cinste vei gasi reprezentat nudul. De la primele manifestari artistice consemnate, nudul este o prezenta constanta iar obiectele catalogate reprezinta artefacte folosite fie in ceremonii mistice legate de fertilitate (nu uita ca asigurarea descendentei insemna continuitatea, intr’o perioada istorica (.) cand supravietuirea era cuvantul de ordine: toate comunitatile anterioare epocii bronzului erau de tip “matriarhat”, in care filiatia se stabilea pe linie materna, descendenta cea mai sigura atata timp cat nu exista familie iar tatal era improbabil), fie in anumite ritualuri erotice, fie pentru placerea de a avea alaturi un obiect frumos, o etapa care s’a nascut doar atunci cand comunitatea a reusit sa se stabilizeze iar necesitatile imediate au fost depasite. Iar nevoia de frumos s’a manifestat foarte de timpuriu. In Muzeul Luvru, cand ajungi in uriasele sali dedicate Greciei Antice, obosesti “defiland” prin fata sutelor de vitrine ce adapostesc mii de amfore si vase de ceramica vechi de peste 22 de secole, toate impodobite cu scene mitologice din care nu putea sa lipseasca nudul. Grecii antici au avut un cult si’un respect deosebit pentru corpul omenesc si intretinerea lui. Nu degeaba ei sunt cei care au initiat primele Olimpiade, adica acele intreceri sportive in care se intreceau cei mai bravi si castigau cei mai buni. Toate probele sportive erau practicate in tinuta lui Adam de dinainte de a incerca gustul marului, adica in curu’ gol! Din pacate, femeile nu erau admise la Olimpiade dar artistii se vor razbuna la greu pentru aceasta discriminare, nudul feminin fiind preferat in arta, de atunci si pana in zilele noastre!…

        De curand mi’am dat seama ca foarte multi dintre noi am ales ca sa traim pozitia strutului. Adica, ignorarea si ignoranta, care te fac sa traiesti pana la adanci batraneti fara sa superi pe nimeni si fara sa faci prea multa umbra pamantului. Majoritatea, am ales deliberat sa devenim o masa de manevra, pe spinarea careia se fac sondaje, pe capul careia se pun kilograme, litrii si kilowati de “consum pe cap de locuitor”… Alegerea de a fi strut, de a trai cu capul in pamant, de a nu se implica in viata cetatii nici macar nu cred ca este un act deliberat, caci deliberarea presupune un act de vointa si implicit o intentie asumata. Capul in pamant este o pozitie care te exonereaza de orice vina. “Eu?…eu nu am nicio vina!…poate cei de la Putere?”…
        Din pacate, aceasta pozitie te face de multe ori sa ratezi multe bucurii care ne inconjoara si care nu cer altceva decat sa ne aruncam cateva clipe privirile peste ele.
        Vlad & Radu mi’au tras un sut in cur si m’au facut sa’mi ridic privirea din pamant. Doar cat sa’i admir arta lui Steve Hanks, cel mai mare acuarelist contemporan, un american care se “joaca” cu acuarelele propunandu’ne cele mai tari gagici de pe fata Pamantului. Nu esti de acord?…

His New Silly Story

             Atunci cand autorul de banda desenata a initiat cititorul in acele conventii care singularizeaza cea de’a 9-a arta (asemenea prestidigitatorilor care’si impartasesc la un moment dat trucurile unui public curios ), intre cei doi parteneri s’a nascut un fel de complicitate. Autorul isi putea permite in plansele sale sa bata apropouri sau sa’i faca (.) cu ochiul “partenerului” sau, adica celui care’i urmarea lucrarile in paginile revistei sau ziarului unde acestea erau publicate. In momentul cand toata lumea a inteles ca o caseta dintr’o plansa B.D. nu este o celula de inchisoare, ca baloanele de dialog pot deveni ele insele personaje intr’o dramaturgie neconventionala, ca eroii de hartie sunt dispusi sa suporte orice metamorfoza fara sa protesteze si ca scenariul poate lua cele mai bizare intorsaturi, de abia din clipa aceea a inceput adevaratul spectacol. Multi autori ( satui de formalismul scenariilor dar mai ales de cel grafic, impuse de editor si, de ce nu, de publicul tributar unor sabloane care’i fac placere) au ales calea inovatiei in aproape intreaga lor cariera, calcand in picioare modelele si manierismul.
              Artisti ca Winsor McCay, Lyonel Feininger, Gustave Verbeek, George Herriman, Frank King, Will Eisner sau Philippe Druillet au reusit de’a lungul intregii lor vieti sa ramana in gratiile publicului, fara ca blazarea si rutina sa’i ingenuncheze, cuvantul de ordine fiind Originalitatea!…
          
              Astazi iti prezint o selectie de planse pline de Originalitate, care mi’au marcat cariera…

                Pentru inceput, 4 planse din editia de duminica a unei serii americane fabuloase, “Gasoline Alley” de Frank King, o serie care a debutat in secolul trecut in 1918 si nu m’ar mira daca ar mai continua si astazi! Dupa “Katzenjammers Kids” a lui Rudolph Dirks, “Gasoline Alley” este cea mai longeviva serie din intreaga istorie a benzii desenate!!!…
               Principiul spatiului continuu este prezent in toate cele 4 planse, dar cat de original este folosit in fiecare dintre ele!…

               George Herriman si Krazy Kat : o intreaga lume inventata de la zero, incepand cu limbajul, care este un melanj de argou, accent de emigrant si analfabetism, continuand cu decorurile suprarealiste si scenariile absurde…

            Lyonel Feininger, contemporan cu Winsor McCay, un mare artist care prefigureaza suprarealismul in plansele sale de banda desenata…

            Winsor McCay este un artist de o originalitate naucitoare, practic fiecare plansa saptamanala a sa este o mare inovatie. Nemo si spaima sa permanenta, atunci cand se rataceste in jungla de asfalt…

              Plansele lui McCay cat si cele ale lui Feininger au facut cu siguranta parte din lecturile unor artisti suprarealisti, pe atunci doar niste copii!

   

           Winsor McCay (aici semnand Silas) si o perspectiva ”subiectiva” tulburatoare: intreaga plansa o vedem din perspectiva celui decedat!…

                 …50 de ani mai tarziu, un artist de la E.C. Comics, Johnny Craig, foloseste acelasi artificiu artistic: cititorul privind prin ochii directorului de la azilul de nebuni, vede cum este ingropat de viu!!!…

                       Will Eisner, poate cel mai mare inovator din cea de’a 9-a arta! Urmareste cateva exemple din opera sa… comentariile sunt inutile!

                          O trecere foarte subtila intre doua planuri in spatiu si timp, semnata de Will Eisner…

            2 planse din seria “Emigrantii” din 1995-2000: influenta pe care Eisner a exercitat’o asupra mea este evidenta!…

            Philippe Druillet si compozitiile sale ametitoare din “Delirius”, unul dintre albumele de BD cele mai originale!…

    Gustave Verbeek si uluitoarele sale planse “The Upside Downs!” din 1904, planse avand un principiu neimitat de atunci: se citeau normal dar si rasturnate!!!

O Caseta cu Amintiri

              Privind cele 2 planse de mai sus ( prima fiind un extras din cel mai bun album al lui Phillipe Druillet- “Delirius”, o aventura intergalactica a lui Lone Sloane pe un scenariu de Jacques Lob, ce a devenit in timp o sursa nesecata de inspiratie pentru “Star Wars” al lui George Lucas, iar cea de’a doua fiind un gag din seria “Pifou” a lui Roger Mas…), ai impresia ca cei 2 artisti lucreaza in secole diferite : Mas un artizan al unei epoci revolute, iar Druillet, mult mai tarziu, un artist creat de revolutia computerelor. O presupunere gresita, caci cele doua extrase sunt in realitate despartite doar de vreo 5 ani, practic sunt contemporane iar Druillet la sfarsitul anilor ’60, habar nu avea ca intr’o buna zi o scula inteligenta si un program fantastic numit “Photoshop” vor permite multor tineri sa se apropie de visele pe care el le asternea in acei ani pe hartie de desen cu sculele sale traditionale!…
                Astazi mi’ar face placere sa vorbim impreuna despre decupajul secvential si “caseta” din banda desenata. Daca decupajul unei povestiri in mai multe imagini ce retin momentele esentiale, poate fi comparat intr’o anumita masura cu story-board-ul unui film ( personal insa cred ca banda desenata este anterioara aparitiei story-board-ului!…), in schimb “casetele” nu datoreaza nimic nici cinematografiei, nici altei arte!… Cu forme rectangulare, circulare sau aleatorii, cu contur trasat cu linia, compasul, mana libera sau pur si simplu fara contur!… “caseta” reprezinta “celula de baza” o oricarei benzi desenate!…
               

                 Cu aproape un secol si jumatate in urma Wilhelm Busch, un artist german, era cu cativa pasi inaintea celebrelor “Imageries d”Epinal”, mai ales prin decupajul alert pe care’l practica in plansele sale dar si prin subiectele mult mai pasionante decat originalul francez. Personajele sale “Max und Moritz” vor inspira banda desenata de pretutindeni. Chiar daca conturul casetei este absent, decupajul secvential este evident iar scurtele sale povestiri sunt foarte bine ritmate
                  In plansa de mai jos, Busch este de un avangardism remarcabil: Povestea este structurata pe 3 “stripuri”, de fapt fiecare “strip” reprezentand un nivel al casei iar conturul fiecarei imagini este asigurat de peretii casei!…
                  O suta de ani mai tarziu, Will Eisner il descopera pe Wilhelm Busch si ii aduce un omagiu in aventurile lui “Spirit”, celebrul sau personaj…

                   Michel Greg inoveaza tot timpul. Pentru el chenarul casetei este doar o simpla conventie. Atunci cand Talon da cu fundul lui gras de pamant, tot universul se cutremura, deci si marginile casetei!…

            Un gag intreg este construit pornind de la premiza ca personajele sunt constiente de faptul ca evolueaza intr’o lume conventionala ( este un gag imprumutat din probabil cea mai spumoasa si inventiva comedie realizata vreodata, “Hellzapoppin”, un film realizat la Hollywood in 1941: personajele realizeaza ca sunt prizonierele cadrului cinematografic si incearca sa urce sau sa coboare in imaginile alaturate!…). Achille Talon si vecinul sau Lefuneste incearca sa restabileasca echilibrul plansei in care apar saptamanal. Bineinteles, totul devine un haos total!…

                 Doua minunate planse de Gotlib, cu Gai Luron si complicele sau Jujube, pe care le’am mai folosit candva pentru a ilustra un articol cu un subiect diferit. Este un gag total, in care Gotlib ne face partasi la “culisele” unei benzi desenate, un fel de “the making of” ca’n cinematografie. Cele 2 personaje, constiente ca evolueaza intr’ un univers factice, incearca fiecare dupa puterile sale, sa restabileasca armonia cu care cititorul fusese obisnuit!…

               Dar gagurile de mai sus ale lui Greg si Gotlib, realizate prin anii ’60, au o sursa venerabila de inspiratie : Plansele realizate cu peste 60 de ani in urma de Winsor NcCay!…
                Pe “Little Sammy” stranutul il apuca din senin si doamne fereste sa te afli in raza sa de actiune! Aflat in plina actiune, Sammy reuseste sa distruga chiar si caseta in care’si duce veacul!!!…

                In alta serie desenata de McCay, “Dream of the Rarebit Fiend”, un cetatean nu’si gaseste somnul caci caseta si fundalul incep sa se dezlipeasca si se preling pe el!…

             In “Little Nemo in Slumberland” Winsor McCay desfiinteaza orice bariera conventionala si isi lasa personajele libere, astfel incat acestea devin constiente de limitele cadrului in care evolueaza.  Nemo si tovarasii sai sunt infometati iar literele din titlul “Little Nemo in Slumberland” par atat de apetisante!… Neavand cum sa ajunga la ele, ei rup o linie din chenar si incep sa scuture literele!!!

            In alta minunata povestire, decorul incepe sa dispara in jurul personajelor, inclusiv podeaua astfel incat la un moment dat prietenii lui Nemo se prabusesc in gol. Little Nemo reuseste sa ramana in echilibru pe linia de jos a chenarului dar nu pentru multa vreme. Caseta cedeaza din cauza greutatii sale si se mototoleste peste el, ca orice bucata de hartie!!!

             Cand Little Nemo isi apera onoarea in fata lui Flip intr’o partida de box, loviturile lor ratate incep sa sfasie decorul!!!…

Winsor McCay reia creativ in foarte multe planse ideea ca banda desenata exista doar printr’o complicitate asumata dintre artist si cititor, un acord care presupune acceptarea unor conventii cum ar fi “balonul” de dialog, marginile casetei, succesiunea de imagini… In momentul in care personajul constientizeaza apartenenta sa la o lume imaginara, orice incident care de obicei pare banal acum poate duce la distrugerea acestei lumi de hartie. In “Dream of the Rarebit Fiend” un personaj neatent arunca pe jos un bat de chibrit nestins. Catastrofa este totala: nu personajul este cel care arde ci IMAGINEA DIN CARE EL ESTE PARTE!!! O idee aproape suprarealista (ceva mai tarziu, poate incercam sa barfim impreuna despre influenta colosala pe care McCay si Feininger au avut’o asupra lui Dali!)  
60 de ani mai tarziu, Greg reia gagul lui Winsor McCay in “Achille Talon”…
De cele mai multe ori Winsor McCay foloseste un cadraj clasic, cu casete regulat decupate. Acest decupaj cuminte este intentionat, el fiind capabil de inovatii de necrezut. Cumintenia casetelor ordonate militareste permite sa urmaresti mai cursiv si direct gaselnitele sale din scenariu. Aici, un personaj care mediteaza banal, incepe sa fie afectat de neglijenta artistului, care pateaza plansa din ce in ce mai tare, pana cand desenul devine ilizibil!!!…
Tot la McCay, caseta traditionala devine un cilindru, in care personajul se invarte ca o veverita!!!…
Dorville incearca in anii ’60 sa dea in revista “Vaillant” o replica lui Gaston Lagaffe din publicatia concurenta “Spirou”. Atmosfera din redactia “Vaillant” este pasionanta  dar din pacate seria nu rezista prea mult. Pentru scurtele sale poante, Dorville opteaza pentru imagini lipsite de cadre…

         Will Eisner are o imaginatie debordanta. De fiecare data povestirile sale au o noutate narativa. In aceasta plansa, casetele sunt imaginate ca niste ferestre, sugerand mai bine atmosfera de claustrare dintr’o inchisoare, loc in care se intampla actiunea…

                Daca povestea incepe cu o scrisoare, negresit urmatoarele casete vor avea forma de timbre!…

                    Mult mai tarziu, atunci cand personajul sau fetis “The Spirit” devenise aproape o amintire, Eisner incepe o serie lunga de povestiri, un fel de “Felii de viata”. In toate plansele sale ritmul narativ explodeaza, chiar daca scenariul nu este de actiune! Casetele clasice dispar aproape cu desavarsire iar imaginile curg una din alta, fara ca sa se piarda cursivitatea …

 
                 Will Eisner, poate cel mai mare narator B.D. …

          La randul sau, Gal uimea prin precizia detaliilor din desenele sale aparute in  primul numar din “Metal Hurlant” in 1975, toata lumea benzii desenate. Decupajul sau indraznet, aparent clasic si linistit, era foarte bine ritmat…
           Despre caseta din banda desenata mai sunt foarte multe de spus. Restul, poate altadata…

Cine ma striga in Noapte ?

                   Ieri ne’am conversat despre procedeele prin care autorii de banda desenata au reusit sa integreze dialogul in plansele lor, fiecare optand pentru solutia cea mai apropiata de temperamentul sau si sperand ca mesajul sa ajunga la cititor. Intr’o suita logica,  astazi vine la rand o alta preocupare comuna a multor creatori de banda desenata: cum trebuie prezentat dialogul, astfel incat cititorul sa se implice afectiv in desfasurarea narativa a unei benzi desenate?…
                    In articolul precedent s’a facut o distinctie clara intre B.D.-urile cu aspect de literatura ilustrata, unde schimbul de replici se facea in text si B.D.-urile in care textul explicativ devenit inutil din cauza unei imagini tot mai expresive, dispare cu desavarsire iar dialogurile apar in “baloane“. “Scoala” lui Herge considera ca ilustrarea unei scene este suficient de sugestiva, refuzand sa mai incarca imaginea cu “zgomote”, baloane fanteziste sau caractere speciale pentru transcrierea dialogului. Prin urmare, in baloanele “reglementare” de format obligatoriu rectangular se insiruia replica, cu un scris monoton, egal si cat mai citet. Repet o concluzie evidenta, atunci cand vine vorba de Scoala de la Bruxelles: plansele lor sunt realizate cu multa economie si fara risipa (asta nu inseamna ca sunt facute la repezeala!… Herge de pilda, relua fiecare imagine si plansa pe multe foi de hartie, pana ce considera ca a sintetizat ideea cu care pornise la drum!…), astfel incat albumele lor obliga cititorul sa focalizeze atentia pe actiune. Practic, odata ce intrii intr’un album hergeean nu’l mai poti lasa din mana pana la ultima pagina si efortul este considerabil, daca te gandesti ca fiecare plansa are intre 12 si 15 imagini!… Un stil foarte eficace…
                  Urmarind acelasi scop (adica atragerea unui public cat mai larg), ceilalti autori de banda desenata, grupati in jurul revistelor “Spirou”, “Vaillant”, iar mai tarziu “Pilote” si “L’Echo des Savanes” ( reviste care la randul lor au facut “scoala”!…) au cautat alte mijloace pentru ca mesajul lor sa fie cat mai bine receptionat. Iar prima din marile lor gaselnite a fost utilizarea “zgomotelor”, adevarate trouvailles-uri grafice! Andre Franquin este artistul care a ridicat la rangul de arta acest gen de graffiti… Urmatoarea mare inovatie a fost schimbarea formei balonului si a textului continut, in functie de starea de spirit a personajului, de solicitarea venita din partea povestirii sau de dramatismul situatiei… In momentul acela “balonul” si felul in care este scris textul au devinit “personaje” ale povestirii pe care tocmai o citim…

  Iata 4 exemple de baloane clasice ovale sau sub forma de “norisor” continand insa un mesaj “spus” cu agresivitate: 1.Gai Luron, catelul vesnic placid si somnoros, il apostrofeaza pe tovarasul sau dintotdeauna Jujube… pentru a percepe mai bine agresiunea verbala, Gotlib a transformat balonul intr’un adevarat ciocan, care’l rastoarna pe Jujube!…  2. Exasperat de insolenta recrutilor, decurionul  isi varsa obida pe Asterix si Obelix. Explozia cu care scapa sunetul din plamanii sai deformeaza imaginea alaturata!…  3. Strigatul lui Achille Talon este o adevarata arma, maturand totul in calea sa! Desenele lui Greg sunt intotdeauna foarte expresive…  4…. Iar Obelix este atat de manios incat strigatul il apasa, aproape dezechilibrandu’l!…
Alti desenatori, cum este Gir in “Blueberry”, au considerat ca un ordin sau un strigat este mai eficace daca este circumscris unui “balon” zdrentuit pe margini, de parca ar fi strabatut de un curent electric!…
… si Greg a optat pentru “balonul- arici” atunci cand cineva avea o suparare…
Mezieres in “Valerian”: pentru ca sa sugereze vocile puternice dintr’un spatiu deschis si plin de zgomote, desenatorul a apelat la “balonul- arici”…
… la fel a procedat si Uderzo!…
…iar cand tensiunea evenimentului era prea mare, Gir ( in Blueberry ) a explodat “balonul- arici”, din care nu au mai ramas decat cateva ramasite!…
In “Emigrantii”, Lee Ivas considera ca uneori cuvintele sunt inutile iar functia simbolica a culorilor poate sa le inlocuiasca!…
Janry si “Spirou”: baloanele in forma de norisor, sugerang gandurile ascunse…
Roy Lichtenstein, un smecheras american care mareste cadre din comicsul de peste ocean, dupa care le expune pe simeze cu destul succes, din moment ce istoria artei are un loc caldut si pentru el!…
Un gen mai complex de “baloane”, continand deopotriva monologul personajului dar si ilustrarea evenimentului la care se face referinta…
… si Greg recurge la acest tip de  balon ilustrat, in care textul este sprijinit de expresivitatea desenului…
Gotlib renunta complet la textul din baloane, considerand ca  gandurile ilustrate ale lui Jujube nu mai au nevoie de cuvinte…
In “Achille Talon”, pentru a sublinia starea de spirit a personajului sau, Greg multiplica experientele grafice iar rezultatul este surprinzator!
In “Noile carti ale Junglei”, Maria Sa traieste un vis foarte gustos!
Cand Achille Talon citeaza dintr’o carte veche, Greg reda in balon citatul cu litere arhaice, dandu’ne impresia ca privim prin ochii lui Talon paginile invechite…
… acelasi gag vizual il reiau Tome & Janry in Micul Spirou: intr’un chiosc de ziare, micul depravat vine cu o lista de reviste deochiate, chipurile pentru aniversarea bunicului. Cand le solicita vanzatorului, in balon apare titlurile revistelor scrise cu scrisul caracteristic al fiecareia.
“Bunavointa” bucatarului este subliniata de floricelele viu colorate si de trilurile pasarelelor!…
…tot asa procedeaza si Tabary cand il prezinta pe Iznogoud : vorbele marelui vizir sunt “mieroase” dar privirea sa spune cu totul altceva despre intentiile sale
In “Noile Carti ale Junglei”, Lee Ivas propune cateva solutii grafice pentru anumite situatii tensionate: Uluirea personajului ii transforma “balonul” de dialog intr’un mare semn de intrebare!…
…admiratia Mariei Sale fata de marii ganditori comunisti se transforma in dragoste netarmurita, drept care “balonul” de dialog se transforma intr’o inima care sangereaza…
…furia Mariei Sale este fara de margini, astfel ca atunci cand rupe in bucati o gazeta destabilizatoare, se destrama si balonul sau de dialog, ca un petic de hartie!…
…nefericirea Mariei Sale este subliniata si mai bine de balonul care se descompune in lacrimi…
…in momentul in care Maria Sa si suita de panglicari sunt luati de vartejul din bideu, baloanele de dialog se rasucesc si ele, sugerand turbionul fara scapare in care sunt antrenati eroii…
…in “Noile Carti ale Junglei” Lee Ivas demonstreza ca uneori cuvintele sunt inutile, daca forma baloanelor de dialog este suficient de expresiva…