There Once Was DJANGO…

   Cand necunoscutul caruia i se spunea Django isi ridica spre tine privirile ascunse de borurile largi ale palariei, ai senzatia ca o face doar pentru a’ti lua masurile pentru ultimul costum pe care’l vei avea: cosciugul!… Revolverul pe care’l poarta pe sub tunica militara ponosita pare sa fie singurul accesoriu viu din intreaga scena. Restul care compune imaginea,este de mult abandonat: cizmele stalcite si pline de noroiul atator drumuri batute, pantalonii candva regulamentari, chiar si persoana sa neglijata te duce cu gandul la o constiinta care si’a pierdut candva si undeva, speranta…
    Django apare pentru prima data intr’o zi mohorata si ploioasa, in 1966 intr’un film de Sergio Corbucci si de atunci nu a mai vrut sa paraseasca marele ecran. Succesul a fost atat de mare incat pseudo-urmarile sau filmele cu un erou pe nume Django aveau sa curga pe banda rulanta : cel putin vreo 30 de filme care ii purtau numele in titlu vor fi turnate in anii urmatori iar in unele tari precum Germania sau Japonia, unde succesul lui “Django” avea sa atinga cote paroxistice, peste 100 de western spaghetti au fost “botezate” cu numele sau, doar pentru simplul motiv ca personajul principal amintea vag de Franco Nero !…

    Scena de inceput, pe care se desfasoara genericul, este antologica prin simbolismul ei. In cateva cadre practic este ebosat personajul. Nu este nevoie sa ne explice cineva ca in cosciugul plin de noroi pe care soldatul il traga in urma sa, se gaseste ingropat trecutul sau… despre care nu e bine sa sti prea multe !…
    Cadrul de inceput are si o anecdota, povestita chiar de Franco Nero, pe atunci un actor aproape debutant : regizorul ii explica ce tre’ sa faca, respectiv sa urce dealu’ prin ploia mocaneasca si tragand la greu cosciugul ponosit, sa se opreasca dupa ce s’a asigurat ca a iesit din raza camerei de filmat. Trecand dealu’, Nero se opreste asteptand ca Sergio Corbucci sa’i dea semnalul ca poate sa se reintoarca pe “platoul” de filmare… si asteapta… si asteapta !… Necazul este ca echipa de filmare, multumita de felul in care a iesit secventa a uitat cu desavarsire de “vedeta” care ingheta sub ploaia rece !…

     Muzica de generic este de Louis Bacalov, care are in acel an ’66 sansa de a lucra la 2 capodopere western spaghetti : “Django” si “A Bullet for the General”, 2 filme care exista in orice Top 10 care se respecta (daca ma intrebi, parerea mea este ca “A Bullet for the General” vine fara complexe imediat dupa filmele lui Sergio Leone, regele acestui gen de filme)…

    Fireste, nu am sa’ncep sa’ti fac rezumatul filmului pe care mai mult ca sigur il cunosti la detaliu, ci am sa insist pe cateva elemente care au dat greutate acestui film.
   In primul rand, mutra lui Franco Nero… o figura pe care rar o intrezaresti de sub borurile largi, o moaca din care cei 2 ochi te sfredelesc ca niste tevi de revolvere…

   Celebra imagine cu Django intrand in orasul fantoma, tragand prin noroi cosciugul plin de amintiri putrede si avand in prim plan lantul si ancora (un cadru care mai mult ca sigur i’a zgariat constiinta lui Quentin Tarantino cand a gandit “Django Unchained”)…

     Prima parte a filmului este practic o alternanta de cadre intre mutra lui Nero, complicele sau, cosciugul si ceva actiune, destul de obisnuita in orice western spaghetti care se respecta…

    Scena care mie mi s’a parut cea mai profesionist realizata: reintoarsa intr’o camera din bordelul in care’si mancase malaiul, Maria priveste dezorientata in jur… ca’ntr’un proces fotografic, viata ei apare din solutia revelatoare… cusca nu este nici aurita si nu exista nici o scapare !

   Asa cum tre’ sa se fi zbatut si “Canarul galben” al lui Nicu Covaci, tot asa Maria cauta scaparea spre lumea dinafara…

    … No Future, No Escape…
    Pentru prima data, asemenea lui Leone, Corbucci lucreaza cu ilustratia muzicala a lui Bacalov in priza directa : sincronizarea intre miscarea rotativa a camerei si muzica geniala este totala !…

    Asa incepe celebra scena in care Django isi infrunta destinul, de unul singur…

     Imagini care l’au marcat pe Franco Nero cu fierul rosu : ulterior, foarte greu a mai putut evita scena cu mitraliera, care a devenit un fel de marca inregistrata. Aceeasi scena o poti intalni in “El Mercenario”, “Vamos a Matar, Companeros”,”Viva la Muerte… Tua !”…

    Cine este atat de naiv ca sa creada ca Django este inofensiv daca mainile i’au fost zdrobite de un cal naravas ?…

    Un alt cadru antologic : duelul final din cimitir… inca o scena care va fi cenzurata la greu. Maiorul Jackson se simte atotputernic si joaca un joc periculos : impusca crucea, simuland primele trei gesturi ale semnului sacru (“In numele Tatalui”…”Fiului”…”Si Sfantului Duh”…) ! “Amin!” este rostit de Django, care’i omoara pe cei sase ticalosi… Textul va fi schimbat in foarte multe tari…
    In Republica Socialista Romania acest film nu a fost admis…

     Filmul este departe de a fi genial. Ca meserias, Sergio Leone a fost cu multe capete peste Sergio Corbucci. Si totusi, acest film este simbolul filmelor western Made in Italy. Franco Nero a fost ales pentru vaga sa asemanare cu Clint Eastwood, eroul de pana atunci al peliculelor Western Spaghetti. De acum incolo insa, orice personaj principal trebuia sa aduca mai degraba cu Nero, noua vedeta, noul model !…Violenta afisata de Corbucci nu ar fi vrut sa depaseasca ceea ce a vazut el in filmul lui Sergio Leone, “Per un Pugno di Dollari”, dar fara intentie, rezultatul a fost catastrofal : Marea Britanie a interzis filmul pana in 1993, alte tari minunate au interzis scena in care ticalosul mexican ii taie pastorului vandut urechea, dupa care il obliga sa o manance…
    Django…

   Terence Hill (pe numele sau de buletin Mario Girotti) este urmatorul Django : are aceeasi ochi albastrii, dar ai senzatia ca in orice clipa va intrerupe drama si isi va debita bancu’ pe care de multa vreme il manca limba sa’l faca public !…

   … inevitabila scena din cimitir, numai ca de data asta Django tre’ sa infrunte vreo 20 de neispraviti…

    … si cum rezolva el vechea Dilema ? Fireste, cu o mitraliera pitita intr’un cimitir… Ascunsa insa unde ?… Te dai batut ?… Bineinteles, intr’un cosciug!!!

 …Nici cu Anthonny Steffen (Antonio de Teffe, un baron cu origini braziliene) nu’mi este rusine… El stie mai bine ca nimeni altul sa’si arunce privirile pe sub marginea Stetson-ului… A fost Django de enspemii de ori ! Aici intr’un Western Spaghetti clasic , “Una Lunga Fila di Croci”, in care’l cheama ba Django, ba Brandon, dupa cum se vand mai bine biletele la intrarea in cinematograf…

   Tre’ sa recunosti ca are fata !…

    Un alt Django celebru : Gianni Garko (pe numele sau adevarat Garcovici, originar din Croatia, respectiv fosta Iugoslavia)… “10.000 Dollari per un Massacro”, un film plin de culoare si furie de Romolo Guerrieri. Garko avea sa devina celebru interpretandu’l intr’o serie fara de sfarsit pe Sartana, un fel de James Bond plin de gadgeturi ce’si duce veacul in westul salbatic…

    “Texas, Addio !”… Desi Franco Nero interpreteaza un serif pe nume Burt Sullivan, germanii plini de bunavointa, cremwursti und beer il reboteaza … Django Forever !…

     Cand a realizat “Django Unchained” cu Jamie Foxx in rolul titular, Quentin Tarantino avea din copilarie pitit intr’un ungher al sufletului sau un personaj numit Django…
   Astazi el l’a exorcizat… A reusit ?… Mai are nevoie de inca o sedinta, ca sa se vindece total ?…
   Poate ai tu raspunsul…

One thought on “There Once Was DJANGO…”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>