All posts by ivasorion

Blindman

                 “Vine o vârstă, vine o veste, vine o vreme,
                Vine o vamă, vine o voce, vine, cheamă,
                Cheamă ziua, cheamă ora, cheamă clipa tuturora.
                Cheamă, pleacă, vine, este !”… vorba lui Romulus Vulpescu, cantat inca de Tudor Gheorghe, pentru cine mai are urechi sa asculte.
                
                 Ingropati, imbalsamati, arsi, mumificati, aruncati in valuri, mancati, pastrati in congelatoare sofisticate pentru vremuri mai inteligente, cand se vor gasi leacuri pentru orice boala: inmormantarea celor care s’au dus dintre noi s’a facut aproape intotdeuna cu respect. Un respect impus fie de dragostea celor care l’au iubit si admirat pe cel decedat, fie impus de teama pe care respectivul disparut a insuflat’o celor din jur. Dar de fiecare data cand o persoana pleaca pentru totdeauna de la cele lumesti, cea dintai grija a celor aflati in preajma sa este sa’i inchida OCHII, pentru odihna vesnica. Asa spune traditia si asa s’a facut dintotdeauna. Mai mult, in Grecia antica pe ochii celui mort se puneau monezi, adica plata pentru luntrasul Charon, cel care’i ducea sufletul in sumbra imparatie a lui Hades, dincolo de raul Acheron… Cel putin asa spun istoricii…
                   Interesant este ca acelasi decedat mai avea o moneda (obolul) sub limba, un loc mult mai sigur ca respectiva plata sa nu se piarda (Charon era un batran uracios care’i abandona pe malul Acheronului pe toti cei care nu’si puteau plati sumbra croaziera, pentru urmatoarea suta de ani si presupun ca nu era deloc o placere sa bantui pe acele coclauri!)! Doua plati pentru acelasi serviciu?… Nu este putin cam exagerat?…
                  Cred ca plata pentru funesta stradanie a luntrasului era banul pastrat in gura iar rostul celor doua monede puse pe ochi este cu totul altul. Cel care pleaca dintre cei vii o face aproape intotdeauna cu regret. Ultima privire pe care o arunca asupra unei lumi pe care si el a iubit’o nu este o experienta pe care o poti uita curand. O privire care ne cere ceva ce nu putem da, o privire care ne imputa sau ne cearta, o privire dusmanoasa sau ucigasa… este ceva care te poate urmari intreaga viata. Fiecare dintre noi s’a ferit de deochiurile si farmecele facute de privirile grele. Aceasta superstitie trebuie sa fi existat dintotdeauna, altfel oamenii nu s’ar fi grabit sa inchida ochii celui mort, refuzandu’i cea din urma ”privire” inainte ca acesta sa paraseasca definitiv lumea. Monedele puse pe ochi sunt de fapt ultimile scuturi intre cele 2 lumi, 2 lumi pe care cei in viata ar vrea sa le pastreze asa cum sunt pentru totdeauna…
 
                  Ca sa’ntelegi mai bine imaginile care urmeaza este suficient sa apesi pe urmatorul link “When a Blind Man Cries”, o magnifica balada unde ii vei reintalni cu placere pe Blackmore si Gillan, impreuna ca doi mari muzicieni. Incearca sa asculti muzica privind imaginile de mai jos…

         Imaginile sunt extrase dintr’o inscenare formidabila, “Troy”, un film de Wolfgang Petersen…

              Drama ingrozitoare prin care a trecut Oedip, o biata jucarie in mainile Destinului, a influentat toate artele, dar si gandirea omului preocupat de rosturile sale pe lume: teatrul, opera, pictura, cinematografia, literatura…  dar si filozofia si deopotriva, psihologia. Pentru cumplitele sale pacate, Oedip a inteles ca numai o singura pedeapsa poate fi mai teribila decat moartea: pierderea OCHILOR. O pedeapsa pe care si’o va aplica de unul singur…

  

           “Oedip”, tragedia in 4 acte de George Enescu, pe un libret de Edmond Fleg…

            Orbirea intentionata a unei fiinte a fost dintotdeauna considerate o pedeapsa cumplita, care i’a facut pe oameni sa se cutremure. Istoria va mentiona cu multa grija astfel de drame, poate si cu oaresce intentii “pedagogice”…
             In lunga sa pribegie (odisee) spre Itaca, patria sa, Odiseu (Ulise) impreuna cu tovarasii sai de suferinta il intalnesc pe Polifem, un “ciclop” urias. Acesta ( probabil un salbatic canibal chior, foarte puternic si cu un gabarit impresionant ) ii haleste pe data cativa oameni din echipaj… La randul sau, Odiseu il imbata pe Polifem si se razbuna pe monstrul canibal scotandu’i cu o tepusa de lemn singurul ochi pe care’l mai avea… Aceasta isprava demna de legende, va fi povestita in poemul eroic “Odiseea” scris de Homer, iar imaginile inchipuite de artistii greci vor fi pastrate pana in ziua de astazi pe minunatele amfore grecesti!…

                Mult mai tarziu, prin anii ’60, Jacques Lob si Georges Pichard vor rescrie epopeea lui Ulise in drumul sau spre casa. Astfel, Polifem va fi imaginat ca un cyborg, o creatura jumatate om, jumatate robot inchipuita de Poseidon ( un extraterestru care avea in grija toate marile ). “Ochiul” din mijlocul figurii este de fapt o celula fotosensibila, care poate deveni si un laser foarte periculos.

    “Orbirea” monstrului se va face tot cu o tepusa, la fel ca in epopeea lui Homer. Dar in “realitatea” inchipuita de Lob & Pichard, Ulise si tovarasii sai vor sparge ecranul care emitea lumina distrugatoare, anihiland puterile cyborg-ului!…

        Privirile care pot da viata, dar pot la fel de bine sa ucida!…

            Homer, marele aed al antichitatii, lipsit de darul vederii a reusit sa imagineze o lume mult mai bogata decat cea in care traia el insusi, un intreg univers plin de personaje urmarite de un destin tragic, sau de eroi picaresti ce acumuleaza aventura dupa aventura… o lume in care zeii se infrunta intre ei, luptele titanice desfasurandu’se intre armatele unor regate dezbinate de orgoliile zeilor.

                 Orbirea a fost intotdeauna socotita ca o nenorocire fara leac. Cu atat mai mult, vindecarea Orbului de catre Isus este considerata o minune!…

    

           In Evul Mediu, omul lipsit de vedere nu mai avea nicio posibilitate ca sa se’ntretina, singurul sau mod de a subzista fiind cersitul… Pieter Bruegel cel Batran si “Parabola Orbilor”…

             Dintotdeuna, Orbul a fost ajutat de un caine dresat, pe care’l purta in lesa. Disparitia cainelui echivala aproape intotdeauna cu condamnarea celui lipsit de vedere la moarte…

            Miscarile haotice ale orbilor trebuie sa’i fi amuzat teribil pe toti copiii si tinerii din lumea buna, care au gasit intr’un joc aparent crud si cinic un pretext ca sa se distreze. Pentru tinerii adolescenti “Baba Oarba” insemna un motiv pentru atingerea partenerilor, deci un joc cu usoare note erotice.

       Si Justitia este oarba

          Zatoichi este un mume care impune respect oricarui cinefil japonez. Zatoichii este eroul unei lungi serii de peste 26 de filme, ce a debutat in 1962 , avandu’l pe Shintaro Katsu in rolul pricipal: un maseur orb, pribegind intr’o Japonie aflata in plina perioada feudala, atunci cand pericolul il puteai intalni la tot pasul. Talentul de maseur al lui Zatoichi nu era depasit decat de indemanarea sa atunci cand manuia katana in luptele pe care era nevoit sa le poarte la tot pasul. Este extraordinar de expresiv jocul lui Katsu in momentul de dinaintea oricarei infruntari, atunci cand inconjurat de dusmani, isi ascute toate celelalte simturi, incercand sa anticipeze intentiile inamicului. Orice zgomot, orice usoara deplasare de aer sunt suficiente informatii pentru spadasinul orb, care iese intotdeauna victorios din cele mai incurcate situatii!…

         O scena tipica pentru seria Zatoichi : Luptatorul orb incoltit noaptea intr’o padure departe de orice asezare omeneasca…

        Rutger Hauer intr’un rol asemanator celui jucat de Shintaro Katsu: o trupa de commando americana este surprinsa intr’o ambuscada de soldatii Vietcong si masacrati fara mila. Un militar US, orbit de explozia unei mine, rataceste prin jungle pana ce este gasit de satenii unui catun pierdut in inima padurii. Plin de compasiune pentru osteanul orb, acestia il adopta si il ajuta sa’si dezvolte celelalte simturi, astfel incat militarul reuseste sa se descurce mai bine decat un om fara handicap. Scenele de lupta cu sabia ascunsa in toiag sunt remarcabile! “Blind Fury”, un film de actiune foarte bine construit…

           Spre sfarsitul dominatiei de aproape 8 ani a filmelor western spaghetti, atunci cand interesul pentru acest gen de filme se diluase aproape de tot, Ferdinando Baldi mai are o ultima zvacnire de orgoliu si regizeaza o ultima bijuterie, “Il Pistolero Cieco” sau mult mai cunoscut in lume drept “Blindman”. Un film din care nu lipseste niciunul dintre ingredientele care au facut westernul made in Italy atat de faimos: violenta iesita din comun, de foarte multe ori gratuita si plina de sadism, scene de lupta neverosimile, un aer de film gotic, pe care niciodata nu’l vei “respira” intr’un western USA si in sfarsit, un personaj fantastic, fara nicio corespondenta in realitate: personajul principal interpretat de Tony Anthony este un pistolar de temut. Ineditul personajului este ca acesta este mai orb decat o cartita, ceea ce nu’l impiedica sa se lanseze in cele mai indraznete dueluri cu arme de foc! Inca o data, Zatoichi face prozeliti!…

         Daredevil sau supereroul orb din comics-urile americane dar si din cinematografie. In filmul din 2.003 cu Ben Affleck in rolul titular exista o scena foarte expresiva: Matt Murdock (numele de civilie al lui Daredevil) este fata in fata cu Elektra, o tanara femeie in compania careia se simte foarte bine. Orb fiind, bineinteles ca nu’si poate imagina cum arata aceasta. In acel moment insa incepe ploaia iar simturile ascutite ale supereroului ii vor permite acestuia, urmarind zgomotul picaturilor de ploaie ce biciuiesc chipul Elektrei, sa’i reconstituie in totalitate fizionomia! O scena foarte inteligenta…

     

           Ray…

            Imensele statui fara OCHI din Insula Pastelui, o bucata de pamant pierduta undeva in Pacific. Un mister pe care nimeni nu’l poate explica…

Hypnosis

             In timpul cafelei de dimineata, ursuz ca orice om desteptat din somn de un ceas nemilos, ascult fara chef stirile de la televizor. Dupa ce redactorul isi epuizeaza stocul de nenorociri (accidente, crime , violuri, lovituri de stat, declaratii politice nefericite…), bineinteles ca urmeaza horoscopul. Atunci stiu ca a venit momentul sa ma pregatesc pentru o noua zi de munca: nu am crezut niciodata ca cineva poate sa’mi prezica viitorul. Prefer sa “musc” din viata bucata cu bucata si de fiecare data sper ca aceea sa nu fie ultima imbucatura. Imi amintesc de “Corto Maltese”, personajul lui Hugo Pratt, care neimpacat ca soarta i’a dat o Linie a Vietii foarte scurta, decide sa’si schimbe de unul singur destinul si isi prelungeste linia din palma cu ajutorul unui brici! Fireste, nu am nimic din romanticul personaj al lui Pratt. Sunt mai degraba un urmas al apostolului Toma sau Toma Necredinciosul cum il aminteste traditia populara, cel care nu a crezut pana in ultimul moment!… Agnosticismul meu incepe sa se clatine insa  ca un castel de nisip atunci cand de pilda, numerologia imi atrage atentia ca  “12″ este un numar ce are o magie aparte, pe care eu, cel neinitiat nu pot sa o pricep: cele 12 luni ale anului, cele 12 semne zodiacale, cei 12 apostoli!… “Doar o simpla coincidenta!” va spune scepticul din mine, neputand admite ca dincolo de simturile cu care ne’a daruit natura, ar putea sa existe si alte capacitati ce ar permite o intelegere mult mai profunda a Universului… Alte simturi, atrofiate in majoritatea dintre noi de’a lungul timpului…
              Neindemanarea “fachirilor”, “magicienilor” si “prezicatoarelor” din iarmaroacele in care bunica ma ducea in zilele de sarbatoare din copilarie, m’au indepartat poate pentru totdeauna de toleranta cu care ar trebui sa privesc fenomenele pe care nu le pot intelege. Am ajuns sa nu mai cred decat in Q.E.D, adica “Ceea ce trebuia demonstrat”! Totusi, trebuie sa admit ca exista oameni care au o capacitate de analiza aproape nelimitata, ce ii ajuta sa’si cunoasca propria natura interioara, dar si pe cea a persoanelor cu care intra in contact!…
             
              Cand in fata ta este un interlocutor caruia ai dori sa’i afli gandurile, il privesti in ochi, sperand ca privirea ta patrunzatoare ii va demola si cele din urma metereze care’i  pazesc tainele sufletului. Aiurea!… nu ai nicio sansa daca nu esti un “initiat”, adica un tip capabil sa “citeasca” privirea celuilalt. Dincolo de escrocii de iarmaroc, intelesi pentru cativa banuti cu unul sau altul dintre spectatori, exista adevaratii “cititori” de ganduri, adica cei care sunt capabili sa intre in intimitatea gandurilor tale. Intruziunea se poate face prin mai multe metode: printr’un asalt verbal, coordonat psihologic foarte subtil… cu ajutorul scopolaminei, drogul adevarului care poate demola aproape orice vointa sau prin puterea psihica a “anchetatorului”, dar aceasta metoda deja mi se pare de domeniul S.F.-ului, mie, adeptul lui Toma Necredinciosul! Si totusi…

              … Asculta “Sad Flute Song”… O piesa instrumentala geniala…

           “Pase magnetice” si hipnotism…

            “Trust in me, just in me
           Shut your eyes and trust in me
           You can sleep safe and sound
           Knowing I am around.
              Slip into silent slumber
           Sainl on a silver mist
           Slowly and surely your senses
           Will cease to resist.
              Trust in me, just in me
           Shut your eyes and trust in me!”
     Probabil ca nu exista niciun adult sau copil care sa nu fi auzit macar o data in viata lui “Cantecul Pitonului” din “The Jungle Book”, fabulosul desen animat de lung metraj din 1967 de la Disney! Sterling Holloway interpreteaza sasait si magistral vocea lui Kaa, sarpele decis sa’si utilizeze privirile hipnotice pentru imbunatatirea meniului! Pe lista sa de bucate ar fi fost loc pentru toata lumea buna: Mowgli, Bagheera pantera neagra dar si Shere Khan tigrul… Din fericire, lui Kaa nu’i ies intotdeauna socotelile ca la carte!
      

     Circul a profitat din plin de “talentele” fachirilor, magicienilor si hipnotizatorilor cu ochii de foc, care te adorm doar cu cateva pase mestesugite si cu o privire sfredelitoare, dupa care te pun sa levitezi printre spectatorii ramasi ca la “panarama”!…

          Ragdalam fachirul si doamna Yamilah, o clar-vazatoare si un medium ale carei puteri erau amplificate doar in stare de hipnoza. Intreaga sedinta de hipnotism este extrasa din “Les 7 Boules de Cristal”, un album pasionant cu Tintin & Milou si imaginat de Herge…   © Ed. Casterman & Herge

  

         “The Court Jester”, un film din 1955 si  una dintre cele mai grozave comedii pe care le’am vazut vreodata, interpretata magistral de Danny Kaye, care canta, danseaza si interpreteaza un scenariu de zile mari. Amenintata cu moartea de printesa Gwendolyn, daca nu se adeveresc previziunile astrologice promise, vrajitoarea Griselda isi cauta un aliat. Este antologica sedinta de hipnotism, in care Bufonul regelui isi pierde pe de de’a'ntregul personalitatea!…

         Rasputin si privirile sale de foc: istoria ezita sa dea un raspuns transant, daca a fost un sarlatan sau o persoana capabila sa manipuleze mintea interlocutorului…

          O umbra amenintatoare in noapte… Cine poate fi?…

         … Nosferatu, bineinteles! ” Nosferatu, eine Symphonie des Grauens” sau capodopera din 1922 a lui Murnau, este prima adaptare (neoficiala si neautorizata, de unde si prigoana ce a urmat premierii filmului, culminand cu distrugerea a aproape tuturor copiilor si negativelor, in urma unei hotarari judecatoresti) a romanului “Dracula” de Bram Stoker. Personal, consider mult mai autentica si inspaimantatoare viziunea lui Murnau, fata de cea a lui Tod Browning din “Dracula”, filmul din 1931. Nu vei uita prea usor privirile hipnotice ale lui “Nosferatu”, film interzis in Suedia pana in 1972 pentru exces de “horror”!…

          “Das Cabinet des Dr. Caligari” este o capodopera din 1920 a cinematografiei germane, una dintre cele mai izbutite pelicule expresioniste din Istoria filmului. Robert Wiene gandeste acest film nu ca un regizor ci intocmai ca un pictor expresionist ( Expresionismul este un curent artistic teribil de deprimant prin filozofia care l’a adus pe lume si care pretinde artistului sa exacerbeze tarele morale si fizice ale unei societati bolnave; apare in Europa intre cele 2 mari Razboaie Mondiale, dar in tarile nordice si mai ales in Germania va atinge cote paroxistice: intr’o Germanie ingenunchiata de datoriile imense pe care tarile vecine le pretindeau drept despagubiri de razboi, o tara in care speranta murise. Se intampla exact asa cum spunea cu ceva timp in urma Goya, “Somnul Ratiunii naste Monstrii”… Incearca sa intri intr’un muzeu “Oscar Kokoschka” sau “Otto Dix” si’ti garantez ca iesi de acolo dement sau cel putin paranoic!…)… Robert Wiene prefera sa deseneze umbrele decorurilor, accentuand atmosfera de angoasa ce pluteste peste intregul film. Fardul de pe figurile actorilor este intentionat ingrosat, astfel incat acestia seamana mai degraba cu niste paiate decat cu oamenii normali; ai impresia inspaimantatoare ca te afli noaptea in fata unei vitrine cu jucarii si acestea incep deodata sa se anime, contra naturii si avand intentii agresive…
       Povestea Doctorului Caligari si a somnambulului Cesare, un film despre hipnoza si controlul subconstientului…

 

         Desenata naiv de Mitacq si cu dialoguri la fel de copilaresti de Charlier, o plansa din “Aventurile lui Jacques Le Gall”… De data aceasta, Le Gall ajunge prin India si vede pe viu si fara trucuri ce vrea sa zica chestia aia, hipnoza!..

          “Aladdin” fermecatorul desen animat de lung metraj de la Disney, realizat in 1992: o scena in care rauvoitorul Jafar cu ajutorul caduceului sau  il hipnotizeaza pe Sultan!…

           Edgar P. Jacobs si “La Marque Jaune”, un album celebru din seria “Blake & Mortimer”. Diabolicul prof. Septimus vrea sa cucereasca lumea, devenind stapanul ei iar arma sa terifianta este o magaoaie de masina electronica care’i amplifica undele cerebrale, putand cu ajutorul ei sa hipnotizeze pe oricine era atat de tampit incat sa intre in raza ei de actiune.

        Ca de obicei in banda desenata belgiana din anii ’50, autorii de B.D., inspirati de pragmatismul tinerei generatii de dupa cel de’al doilea Razboi Mondial, incearca sa se transforme in adevarati oameni de stiinta si sa explice toate fenomenele si aparatele ce apar in povestirile lor. Dar daca in cele 2 volume din “Aventurile lui Tintin”, “Objectif Lune” si “On a marche sur la Lune”, Herge (este adevarat, cu ajutorul asistentului sau… Edgar P. Jacobs!) reuseste sa devina credibil si deloc plictisitor atunci cand descrie micutilor kinderi fuziunea atomica si anatomia unei nave spatiale, Jacobs este de’a dreptul ridicol si penibil atunci cand explica in “La Marque Jaune” modul de functionare al TELECEPHALOSCOPULUI, insotind “disertatia” cu o schema puerila. Altfel spus, hipnoza pe intelesul tuturor!…

           Dr. Mabuse, terifiantul personaj dezvoltat in mai multe filme de Thea von Harbou si de Fritz Lang: un savant dement vrea sa stapaneasca lumea prin puterea mintii sale diabolice… Primele 2 filme, cel din 1922 si cel din 1933, sunt filme expresioniste de exceptie.

          … Iata si ochiul inscris in triunghiul format din varful unei piramide, un simbol caruia i s’au dat tot felul de semnificatii: de la criptograma masonica, la blazon ce confirma dominatia mondiala a unei oligarhii financiare evreiesti…

       … In orice caz, ochiul de pe Dollar-ul American continua sa hipnotizeze masele si nici macar noua moneda, euro, nu a reusit sa’l clinteasca de pe locul I unde s’a instalat de atata vreme!…

    

Ochiul Magic

            Filmele pe care le vedeam in copilarie o data, de doua ori sau de cate ori era nevoie ca sa’nvat pe de rost replicile memorabile sau tema muzicala a peliculei respective, m’au invatat doua lucruri foarte importante. Mai intai, sa dau intaietate unei vedete care are o voce “fotogenica”, o voce suficient de interesanta ca sa’ti capteze atentia. Cine ar putea de exemplu, sa uite vocea inconfundabila a lui Baloo (mult mai tarziu am aflat ca actorul care’l dubla pe ursul natang din “Jungle Book” se numea Phil Harris iar talentul sau a mai fost folosit in “Pisicile Aristocrate”, unde ii “facea” vocea motanului O’Malley si intr’un alt desen animat de lung metraj realizat tot de Disney, ”Robin Hood”, unde interpreta genial un alt urs, Little John)?… In al doilea rand, am invatat ca este foarte important sa urmaresc privirile vedetei. Daca ochii sai sunt suficient de expresivi, scena poate sa se lipseasca de dialog sau de orice artificiu cinematografic ( Marile filme sovietice abunda de scene statice, in care schimbul de priviri intre personajele filmului sunt  mult mai expresive si naturale decat orice schimb de replici conventionale! )…
            Fara sa’mi fi pus problema ca ochii sunt o fereastra spre sufletul oricarui om, am inteles cat de important este un cadru “prim-plan”, mai mult, un “plan-detaliu” in care tu, spectatorul te afli pentru cateva secunde intr’un schimb de ganduri intime cu personajul a carei evolutie o urmaresti pe ecran!
            Chiar si dintr’o simpla fotografie sunt ochi care’ti pot povesti o intreaga epopee, fara ca cineva sa rosteasca vreun cuvant!…
            Mi’ar face placere daca urmarind imaginile, vei apasa simultan pe cele 2 linkuri, ascultand o muzica atat de sensibila : “Sunset” si “Rain”

           Daca vorbim despre priviri expresive, ce alt actor ar fi mai potrivit, decat Lee Van Cleef, pentru a incepe sa dezvoltam impreuna subiectul?…
           Lee Van Cleef, un actor American care pe la vreo 40 de ani a realizat ca viata sa profesionala s’a rezumat la roluri ce depaseau cu putin statutul unui figurant… Mai mult, fabrica de vise de la Hollywood a decis ca Van Cleef este un actor dispensabil, drept care acesta nu a mai gasit de lucru in cinematografie. Disperat, acesta a incercat sa se apuce de pictura, imaginandu’si ca aceasta este o arta la indemana oricui!!!
          Din fericire, “saved by the bell”! Telefonul a sunat iar la capatul firului era Sergio Leone care’i propunea rolul colonelului Mortimer din westernul spaghetti “Per qualche Dollaro in Piu”, mult mai bine cunoscut ca “For a Few Dollars More”, cel mai tare western al tuturor timpurilor!… O pelicula care a schimbat fata filmelor de pretutindeni, fie western, fie oricare alt gen! Restul este legenda… Cine poate uita privirea lui Van Cleef, un om pe care experientele dure ale vietii l’au marcat, iar ochii sai ne spun neincetat aceasta poveste dramatica?…

            Audrey Hepburn…. Era suficient sa joace in rolul Eliza Doolittle din fabulosul film al lui George Cukor, “My Fair Lady” ( o adaptare inteligenta a piesei de teatru a lui George Bernard Shaw, “Pygmalion” ), pentru ca Audrey Hepburn sa ramana ever and forever in constiinta publicului cinefil. Cariera sa profesionala este insa marcata de o multime de reusite: “Sabrina”, “Breakfast at Tiffanny’s”, “War and Peace”, “Funny Face”, “Charade”…
             Privirea unei caprioare, care nu intelege foarte bine ce cauta intr’o lume atat de pragmatica…

         Humphrey Bogart, o legenda a filmelor “noirs”… Un fumator inrait, deci incearca sa te mai poti bucura de imaginea sa pana ce nu va fi interzisa de cenzura (nu crezi?… ai uitat de Lucky Luke, care a rezistat cu tigara in gura vreo 40 de ani, intr’o revista de copii, dupa care mafia internationala a asigurarilor de sanatate a reusit sa’l oblige pe Moriss sa’i puna personajului sau fetis un pai in gura, in locul nelipsitei sale tigarete!)…
         Bogart, Titi Duru’ cu voce de nemernic si ochi nesiguri, dar un actor greu de egalat. Care dintre noi nu a vazut “Casablanca” sau “The Big Sleep”?…

              Sophia Loren… A inceput sa joace in filme in timpul “neorealismului Italian”, adica anii ’50, intr’o tara ingenunchiata de un razboi devastator si aproape lipsita de speranta. Pana prin anii ’60, Italia a fost abandonata de politicienii pusi pe imbogatire rapida si era cat pe ce sa vireze spre stanga politica. Daca vrei sa ai motive sa’ti pui streangul de gat, fa o “cura” de filme neorealiste italiene si’ti garantez o sinucidere rapida. Din fericire, capitalisti verosi, atatati de curul si tatele incredibil de mari si aratoase ale Sophiei au hotarat ca este pacat sa se risipeasca un capital atat de ispititor in pelicule care nu aveau alta ambitie decat sa arate cat de imputita era viata anilor ’50 din Italia!… “El Cid” sau “The Fall of the Roman Empire” sunt doar 2 dintre marle succese ale Sophiei.
               Cand eram mititel, fireste ca toate cucoanele incercau sa semene cat de cat cu Sophia Loren. Un critic monden din epoca explica ochii ei alungiti: un sistem sofisticat de “carlige” care’i tragea pielea spre ceafa!!!

            Charles Bronson… Fiul unui emigrant evreu din Polonia, cu o cariera minabila pana la inceputul anilor ’60, cand a jucat in filmul lui John Sturges, “Cei 7 Magnifici”, un remake dupa “Cei 7 Samurai” de Akira Kurasawa. “Magnificii” este un film cu un success incredibil in epoca, depasind cu mult reputatia originalului japonez (tot la fel se va intampla 5 ani mai tarziu, cand Sergio Leone va face un remake dupa un alt fim al lui Kurosawa, “Yojimbo”, realizand un adevarat success planetar: “Pentru un Pumn de Dollari”!…)… “Cei 7 Magnifici” este principalul western care a servit de model pentru westernurile spaghetti de mai tarziu…
             Bronson devine foarte curand o mare vedeta, iar privirile sale strecurate printre ploapele aproape inchise, au devenit celebre. Explicatia a venit mai tarziu, cand s’a aflat ca Bronson avea mari problem cu vederea!!!

          Bette Davis… Cine nu cunoaste vedeta studiourilor Warner Bross, din anii ’30- ’40 ?… O actrita care suferea de Basedow…dar acest mic neajuns, respectiv ochii exoftalmici alaturi de marele sau talent, i’au asigurat intrarea pe marile porti ale Istoriei cinematografiei. Succesele ei sunt nenumarate, dar “Jezebel” este un film care trebuie mentionat in mod special. Spre sfarsitul anilor ’30 America traia o mare dilema, foarte departe de framantarile care vor diviza Europa doar cativa ani mai tarziu, aruncand intreaga lume in cel de’al Doilea Razboi Mondial. Problema existentiala a Americii era cine va interpreta rolul Scarlett O’Hara din uriasul success literar al lui Margaret Mitchell, “Gone with the Wind”?… Respinsa de David Selznick, producatorul poate a celui mai mare success cinematografic planetar, Bette Davis este consolata de WB, studioul unde se afla sub contract, oferindu’i'se un rol in “Jezebel”, un film furat cu nerusinare dupa romanul lui Mitchell.!…

         Clint Eastwood… Pana pe la 35 de ani, Clint era in America un perfect necunoscut, daca ii excludem pe pustanii de 12 ani sau fanaticii western care urmareau episod de episod un serial semi-debil, “Rawhide. O povestioara cretina, despre vaci si lassouri si cum se marcheaza vita cu fierul inrosit, ca sa nu ti’o fure vecinul! Din fericire pentru intreaga lume, un regizor Italian perfect necunoscut pana atunci chiar si in patria sa natala, Sergio Leone, il invita pe Clint in Spania sa lucreze impreuna la un western spaghetti care va face Istorie : “Pentru un Pumn de Dollari”!
         Privirea inconfundabila a lui Clint Eastwood va fi copiata la greu in sute de Westernuri “Made in Italy”!…

          Joan Crawford… Marea rivala in epoca a lui Bette Davis… Aceeasi ochi exoftalmici, talent cu caru’ si filme la fel de plicticoase ca si cele ale lui Bette Davis!… Cine dracu’ mai are rabdare astazi ca sa se uite la tot felul de dramolete de acu’ 80 de ani?… Iti ofer eu un singur motiv pentru care merita sa te uiti la filmele lui Crowford: ochii ei, incredibili de atragatori si expresivi!…

          Lee Marvin… Un alt actor American care a fost nevoit sa astepte “a doua tinerete” pentru a’si confirma marele talent. A “debutat” peste 20 de ani in roluri secundare, dar de abia la maturitate a avut sansa sa’si impuna “trade mark”-ul propriu. Cine nu a vazut filme ca “The Professionals” sau “The Dirty Dozen”?… O privire inconfundabila…

           Greta Garbo… O actrita ata de talentata incat a reusit sa supravietuiasca celei mai mari incercari din cinematografie, adica aparitia sonorului. O proba de foc careia i’au cazut nenumarate victime: de la actori cu voci pitigaiate care nu corespundeau deloc imaginii pe care acestia o promovau in filmele lor, la regizori care nu puteau sa lucreze altfel decat inlantuit, la tehnicieni care nu s’au putut adapta noilor inventii si iarasi actori care nu puteau renunta la jocul gen pantomima pe care’l practicau in filmele Marelui Mut… Garbo este prototipul Divei, a Starului inabordabil si inexplicabil… si pe buna dreptate!…

Marty Feldman… Un evreu-polonez-englez si numai el stie ce’o mai fi fost, greu de imitat in rolurile sale din cinematografie, mai ales din filmele unui alt evreu-american-etc, Mel Brooks. Privirile sale sunt foarte greu de imitate. nu incerca sa’i urmezi exemplul!…


        Marlene Dietrich… O privire languroasa pe care Marlene,abia sosita din Europa, avea sa o impuna in cetatea viselor, fiind imitata la greu de toate starletele de la Hollywood . ”Der Blaue Engel”, filmul din 1930 al lui Joseph von Sternberg, desi este al dracului de bine cotat pe IMDB, nu se mai poate vedea astazi. Desigur, in epoca a insemnat o revolutie estetica si morala… Tot respectul pentru acest eveniment cultural dar e bine sa pastram distanta fata de operele de arta. Apropo, stiai ca Marlene Dietrich si’a scos deliberat toate maselele pentru a avea look-ul asta ascetic si misterios?…

            Groucho Marx…. Un alt evreu American, parte din The Marx Brothers: 4 si apoi 3 frati care au facut impreuna vreo 12 comedii celebre, printre care cele mai cunoscute sunt “Duck Soup”, “A Night at the Opera” si “A Day at the Races” ( ultimile 2 titluri au fost imprumutate de “Queen”, celebra formatie engleza a lui Freddy Mercury!). Groucho Marx este un comic foarte intelligent, care stie sa adune toate informatiile ce plutesc in jur, susceptibile de a starni rasul. Sunt celebre sprancenele si mustata sa enorma, mazgalite neindemanatec cu un carbune, desi avea la indemana cei mai buni machiori ai momentului!…

      Liz Taylor… Femeia cu ochii violeti… Personal, mi se par tare albastrii, dar nu ma pot lua de piept cu agentul ei de presa care sustine sus si tare ca este singura fiinta de pe pamant, care respire aer si joaca in filme indoielnice si pe deasupra, mai are si ochii mov!!! Nu sunt un fan al lui Liz, cum era Michael Jackson, finul ei de altfel… “Cleopatra” este filmul care a dus la faliment unul dintre cele mai mari studiouri de la Hollywood, o mare prostie plina de fast si cumplit de plicticoasa… Dar Liz arata fabulos si parca ti’ai dori sa cazi din greseala in cada cu lapte de margarita in care Cleopatra isi aranjeaza pielea!…

              Peter Lorre… Un actor slovac-evreu destul de insipid, recognoscibil datorita ochilor sai bulbucati. A avut sansa sa joace intr’o capodopera a lui Fritz Lang, “M”. A emigrat la Hollywood si a jucat in incredibil de multe pelicule. Memorabile sunt insa “Arsenic and old lace”, filmul lui Frank Capra si “The man who knew too much” de Alfred Hichcock

          Vivien Leight… Ce privire plina de pacate arunca Scarlett O’Hara! David O. Selznick, producatorul celebrului film “Gone with the Wind”, cauta de cativa ani o actrita care ar fi putut intruchipa intocmai personajul Scarlett. Toate marile vedete feminine de la Hollywood au incercat sa castige rolul dar au fost respinse pe rand: Bette Davis, Paulette Godard, Katharine Hepburne… O actrita total necunoscuta, tocmai sosita din Marea Britanie, Vivien Leight, avea sa castige ravnitul rol…

           Ben Turpin… Un actor de vodevil care’si datoreaza defectul de la ochi unui rol dintr’o piesa bulevardiera, in care personajul trebuia sa priveasca crucis. Din pacate, efortul a fost prea mare iar defectul mimat a devenit autentic si permanent. Paradoxal, succesul lui din epoca se datoreaza tocmai acestui defect, care’l va face celebru…

           Myrna Loy… O privire enigmatica, pe care nu o poti uita cu usurinta… Rolurile vietii ei au fost alaturi de William Powell in cele 6 filme adaptate foarte liber dupa romanele politiste ale lui Dashiel Hammet, “The Thin Man” si inca 2 comedii sociale foarte amuzante alaturi de Cary Grant…

           John Wayne sau Titi Duru’ din preerie, cu ochii ingustati de vanturile nemiloase si soarele din miezul zilei. Wayne este prototipul Omului din West din perioada cuceririi Westului. Foarte fidel imaginii Far West-ului promovat de Hollywood, John Wayne s’a opus din rasputeri, devenind uneori patetic, westernului spaghetti, pe care’l considera vulgar, imoral si incorect fata de realitatea istorica. El a omis un singur lucru: italienii nu au vrut nicio clipa sa faca o biografie a Westului! Tot ce si’au dorit (si in parte au si reusit) a fost sa viseze pe marginea unui mit cu care au crescut toti copii de pe ambele maluri ale Atlanticului!…

      Marilyn Monroe, miam, miam!!! Care dintre noi, baietii nu a visat macar o data la minunata acadea M.M.?… Din gramada de filme pe care le’a jucat in scurta ei viata, raman cel putin vreo 3 comedii geniale: “The Seven Year itch”, “Some Like It Hot” si “The Prince and the Showgirl”…

        Sean Connery, adica Mr. James Bond 007 himself!… O privire care stie sa treaca foarte usor de la tandrete la cea mai apriga duritate.

        Rita Hayworth… Numele ei era trecut pe majoritatea bombelor pe care americanii le aruncau cu darnicie peste arhipelagul nipon dar si peste Germania. Picioarele ei erau desenate pe o puzderie de bombardiere…  O vedeta distrusa de faima ei prea mare pe care nu a fost capabila sa o infrunte!…

         Toma Caragiu… O voce si o privire inconfundabila, pe care niciun roman nu o va putea uita prea usor. “Actorul si Salbaticii”, unul dintre cele mai puternice filme romanesti, alaturi de “Puterea si Adevarul” si “Operatiunea Monstrul”, toate cele 3 filme fiind construite cu multa grija de o echipa geniala: Titus Popovici & Manole Marcus!

      Ursula Andress… Un debut fabulos: alaturi de Sean Connery, in primul James Bond-”Dr. No” si alaturi de Elvis Presley in “Fun in Acapulco”! In anii ’60, Ursula facea parte din visele oricarui adolescent!…

           Clark Gable sau idolul oricarei pustoaice acum 80 de ani (Doamne, cat de repede trece timpul!…)… Este celebru cantecelul pe care i l’a compus o fetita de 15 ani, pe atunci o perfecta necunoscuta: Judy Garland!

           Claudia Cardinale sau privirile care te urmaresc dincolo de asfintitul soarelui…

It’s Still the Same Old Story… As Time Goes By…

“You must remember this
A kiss is just a kiss, a sigh is just a sigh.
The fundamental things apply
As time goes by……


…It’s still the same old story
A fight for love and glory
A case of do or die.
The world will always welcome lovers
As time goes by.

Oh yes, the world will always welcome lovers
As time goes by”.

Cateva versuri de neuitat din cantecul scris in 1931 de Herman Hupfeld, o melodie care va intra in Istorie pe poarta cea mare, odata cu filmul lui Michael Curtiz, “Casablanca” din 1942. Cine poate sa uite privirile lui Ingrid Bergman, stralucind complice in lumina difuza a reflectoarelor, in momentul in care rosteste fraza pe care o stie pe de rost oricare cinefil autentic: “Play it Once, Sam, for old Times’ Sake….. Play “As Time Goes By”!… Un cantec aflat pe locul 2 in topul celor mai bune 100 de melodii din filme… O compozitie atat de potrivita cu imaginile fabuloase ale lui Steve Hanks!…

    Varianta originala cantata in 1931 de Rudy Vallee “As Time Goes By” si cover-ul lui Frank Sinatra “As Time Goes By”... Daca te descurci cu computerul, incearca sa urmaresti imaginile lui Steve Hanks ascultand cele 2 variante ale cantecului.

Din pacate, astazi s’a incheiat magnifica expozitie a lui Steve Hanks, fara indoiala cel mai bun acuarelist de care am auzit vreodata! Maiestria cu care stie sa se “joace” cu pensulele si culorile de apa nu cred ca va putea fi prea curand egalata!… Lucrarile lui Steve Hanks au fost expuse in “The Most Expensive Girl in the World“, “Sunshine on her Shoulders“, “Always on my Mind“…

Ecoul "Asterix"

               Criza care ne’a insfacat de turu’ pantalonilor, ca un bull dog din desenele animate ce nu ne va da drumul prea curand, a facut victime si in banda desenata. Pe unul dintre cele mai frumoase bulevarde din lume, Champs- Elysees, era cea mai mare librarie pe care am vazut’o vreodata : Virgin Megastore Paris! De fapt, o librarie magazin universal gigantic, in care puteai sa’ti petreci fara probleme o zi intreaga, riscul de a te plictisi fiind exclus. Un etaj intreg era pentru filme si muzica, iar un altul adapostea banda desenata. Aveau atat de multe albume incat, chiar daca erau foarte bine sistematizate, mai indicat era sa apelezi la unul dintre librari daca te aflai in cautarea unui titlu anume! Vorbesc la trecut pentru ca libraria Virgin din Paris nu mai este decat o amintire pentru cei care au cunoscut’o. Acum, cand strabati trotuarele elegantului boulevard si treci prin fata cladirii care adapostea candva cea mai grozava librarie, privesti doar un sir lung de ferestre uriase si vitrine goale. Tot asa, magazinele FNAC si’a restrans foarte mult raioanele unde se comercializa banda desenata. Daca inainte de criza era aproape imposibil sa lipseasca un titlu dintr’o serie populara, acum iti este greu sa gasesti macar unul!
                 Editorii s’au agatat insa de o alta forma de negot cu carte, incercand sa salveze o arta atat de minunata, aflata in agonie. Astfel, seriile mari de banda desenata (candva faruri pentru generatii intregi de cititori, acum deveniti adulti ) au fost scoase de la naftalina, pieptanate si au fost puse la “produs”. “Thorgal”, o serie aflata la jumatatea drumului intre istorie si S.F., de Rosinski si Van Hamme, a incaput pe mainile a mai multor echipe de artisti, care cauta sa rentabilizeze la maximum un succes care cine poate sti cat va dura?… La fel s’a intampla si cu seria lui Vance & Van Hamme, “XIII”, o serie care s’a ramificat in mai multe produse (lamaia tre’ stoarsa pana la ultima picatura, nu’i asa?)… Odata cu plecarea lui Fournier de la comenzile seriei “Spirou & Fantasio”, Dupuis si’a dat O.K.-iul pentru exploatarea la “sange” a potentialului detinut de universul Spirou… “Blake & Mortimer” este o alta serie la care se lucreaza in mai multe schimburi. Numarul de albume originale, desenate de Jacobs a fost depasit de mult de cele imaginate de o adevarata industrie pusa la punct de un editor descurcaret!… Tot asa, seriile “Lucky Luke”, “Marsupilami”, “Alix” si cate or mai fi!… ramificate in mare graba, pentru o recolta mai bogata…
            Este o metoda imprunutata de peste Ocean, unde artistul nu este decat o piesa dintr’un organism gigantic, un organism ciudat unde fiecare traieste in simbioza cu ceilalti dintre partenerii sai de afacere. Desigur, este o metoda mult mai eficienta iar daca (.) coordonatorul proiectului este un tip capabil, exista toate sansele ca “produsul” sa apuce sa muste o parte din piata. Iar profitul trebuie facut foarte rapid, caci publicul este intr’o permanenta miscare, vesnic in cautarea unor noi “produse”. Statornicia si fidelitatea cititorului de altadata sunt notiuni de domeniul trecutului. Disparitia revistelor saptamanale a fost primul semnal de alarma pentru editori. Tot la fel ca si in muzica ( unde exista Hit-uri de un sezon sau formatii cu un singur succes, dupa care dispar pentru totdeauna ) sau la televiziuni (unde serialele fac mari audiente pret de cateva sezoane, dupa care cad intr’o uitare absoluta ), editorii de banda desenata au realizat ca succesul este un eveniment “sezonier”. Rabdarea cu care un cititor de acum 60 de ani astepta un an si cateva luni ca sa se’ncheie o aventura a lui “Tintin”, de pilda, a disparut din pacate.

          Editorul incearca sa aplice acelasi mecanism si in cazul fenomenului “Asterix”. Pentru o serie de “familie”, Asterix s’a bucurat de o longevitate iesita din comun: 54 de ani! Desigur, exista nume de eroi care se bucura de o popularitate la fel de mare, avand si mai multi ani pe raboj: Mickey Mouse, Donald Duck, Popeye the Sailor Man, Superman, Batman, Spirou… Deosebirea este ca toate aceste personaje au incaput pe mana unor trusturi, a unor producatori profesionisti, astfel ca aproape nimeni nu’si mai aduce aminte de numele artistului original si de intentiile lui initiale ( cine mai stie cine au fost Ub Iwerks, Carl Barks, Segar, Shuster & Siegel, Bob Kane sau Rob Vel ?…).
         Goscinny & Uderzo au reusit o creatie atat de profunda si aproape de sufletele noastre tocmai pentru faptul ca toate scenariile si toate plansele au fost “nascute” in singuratatea unui atelier, tot asa cum un mare pictor nu simte nevoia unui public atunci cand gandeste ceea ce va deveni o capodopera…
       

  
            Ultimul album Asterix este inceputul unei industrii. Desigur, vom rade, ne vom distra, caci masina de zmuls zambete functioneaza! A fost verificata de atatea ori! Si in cazul ca ar putea sa dea un mic rateu, nu’i nicio suparare: se va pune banda cu rasete din off! Functioneaza la pefectie in orice serial, indiferent cat de tampit ar fi el!…
           
             Pentru mine, ultimul Asterix  nu este un motiv de bucurie… Probabil ca ai fost si tu la munte. Ai fost viteaz, ai urcat pe carari uitate, printre brazii inalti, ai gafait, regretand confortul scaunului tau de la birou, dar in final a meritat : ai ajuns intr’un loc deschis iar in fata ta se deschidea un labirint format din ceilalti munti. Si atunci ai strigat… Tare, cat te tineau plamanii. Iar muntii din fata ta ti’au raspuns… o data… si inca o data… si inca o da…. Cred ca asa s’au simtit in 1959 Goscinny si Uderzo, cand prima plansa din Asterix s’a nascut. Din varful muntelui, cei doi au slobozit un chiot pe care muntele l’a intors, si iar l’a intors… Ecoul “Asterix” nu se mai aude… sau poate urechile mele batrane nu mai aud atat de bine…

               Expozitia “Asterix” organizata de BNF din Paris este o mare reusita. Dincolo de ingenioasa prezentare a universului imaginat de Goscinny & Uderzo (cu imagini foarte bine alese si marite la scara vizitatorului, astfel incat simti ca devi personaj in lumea lui Asterix, cu gadget-uri interactive care’ti verifica cunostintele despre aceasta serie…), pe simeze ai ocazia unica sa vezi zeci de planse originale si de desene , aflate in diferite faze de executie. O sansa fabuloasa ca sa te apropi atat de mult de mana Maestrului!…

   

           Obelix si porcii mistreti!…

              …Albumele cu Asterix facute de Uderzo dupa moartea lui Goscinny… Primele 4-5 sunt destul de aproape de valoarea albumelor pe care cei doi le’au facut impreuna…

 

         Asterix este editat pretutindeni in lume… Pretutindeni? Nooo, o tarisoara rezista inca eroic in fata invadatorilor, jurandu’se ca in viata ei nu va bea cervoise (adicatelea, bere!) cu Asterix! Din pacate… De pe panoul cu tarile care au fraternizat cu fenomenul Asterix, Romania lipseste si crede’ma, nu sunt deloc mandru!…

         In continuare copertile unor albume cu care Goscinny & Uderzo si’au incercat norocul, inainte de Asterix. Ani de zile, norocul nu le’a suras deloc…

        

Ave Caesar, Asterix Te salutant !…

       In Romania, daca iesi in strada in fundu’ gol strigand cat te tin plamanii “Jos Basescu!” sau “Schimbati Guvernu’ si Ponta la reciclat!” ai toate sansele ca intr’un sfert de ceas sa te umfle un echipaj de politie, sa ti se frece scafarlia pe buna dreptate o noapte intreaga, dupa care sa ti se dea drumul acasa, caci intre timp tabloidele au aflat deja stirea si ar fi foarte curioase sa afle urmarea!… Din pacate, nu acelasi lucru s’ar intampla daca ai avea suficienta fantezie si inconstienta ca sa iesi in spatiul public in acelasi fund gol, deja popularizat de experientele anterioare si purtand o pancarda inscriptionata cu urmatorul text: Traiasca Asterix!… “Mda, deci?… Am inteles, curu’ gol este un motiv ca sa reactionam, dar “Asterix”!… Asterix, ce doamne iarta’ma inseamna?… E o injuratura mai colorata?… si in definitive, ce ai ba cu mama, ca doar nu ea te’a facut!?…” 
      Sunt in contact cu sute de tineri avand varste cuprinse intre 5-6 ani,pana la 20, poate 25 de ani, dupa care acestia isi iau zborul iar revederile sunt ocazionale, deci foarte rare. Ai inteles desigur, ca framantarile lor sunt legate de arta grafica narativa, pe care niste baieti destepti au convenit sa o numeasca “Banda Desenata”… Din pacate, majoritatea intrebarilor pe care acesti tineri le pun sunt legate de MANGA si ANIME, un trend care se simte pretutindeni in lume. Iar cei preocupati de Manga sunt total intoleranti vizavi de banda clasica europeana si Americana… O editura de pe la noi, “Egmont Ro.”, a incercat cu niste ani in urma sa aclimatizeze succesul planetar al lui “Asterix” pe plaiurile mioritice. In prima faza a reeditat primele 4 titluri, in albume necartonate, deci la preturi foarte populare. A doua incercare a fost facuta cu urmatoarele doua titluri… La scurt timp, cele 6 albume erau pe piata la un pret care incerca sa recupereze macar costurile de tipografie! Nici asa nu a mers… In Romania, Asterix este eventual un nume care aduce vag aminte de niste desene animate sau de niste filme in care ala grasu’ era jucat de Depardieu. Si cam atat…
    
     De curand, in Franta s’au intamplat 2 manifestari culturale aproape consecutive: aparitia unui nou volum din “Asterix”  si la foarte scurt timp, o mare expozitie retrospectiva “Asterix”, organizata de BNF sau altfel spus, “Bibliotheque Nationale de France” din Paris… Aparitia celui mai recent volum din seria “Asterix” este un eveniment, spun cunoscatorii, mai ales ca precedentul volum, “Le Ciel lui Tombe sur la Tete” a fost o mizerie imposibila- personal, am volumul de ceva vreme in casa si nu am fost in stare sa trec de primele pagini, atat de tampit este (autorii, constienti de impactul incredibil pe care manga il are asupra tineretului, au decis ca e vremea ca Asterix sa intre in epoca benzii desenate japoneze!!!… Cam in acelasi timp, un scenarist foarte la moda din revista “Lanfeust” si vedeta a  editurii “Soleil”, e vorba de Arleston, a hotarat ca a sosit timpul sa reia seria de success “Lanfeust de Troy” in maniera manga!!! Se pare insa ca amatorii de manga nu sunt atat de usor de dus de nas!)Tobele au tobait, surlele au surluit iar gazetele au publicat articole elogioase despre nemaivazutul eveniment. Mai mult, pe inspiratul blog al lui Nita Dodo un “kolaborator” facea pariuri in stanga si in dreapta despre sansele noului album Asterix intr’o lume atat de pragmatica si dedicata stilului manga. Atunci cand editorul a lansat cifra de 5.000.000. de exemplare pentru primul tiraj, Nita sau prietenul sau, a sarit ca ars , exclamand: “Pariu castigat!”… Adica, daca nu ai inteles “bai fraiere, Asterix are dreptul la o noua viata!”… Din pacate, acelasi entuziasm il manifesta si Viorel Pirligras pe blogul personal, “Lumi Paralele”, bucurandu’se de noua tinerete a lui Asterix!…

   
     

         Mosule, din pacate povestea este mult mai simpla decat iti inchipui. In urma cu 55 de ani, 2 tineri autori aflati in cautarea succesului, sapand in toate directiile cu disperarea tanarului plin de talent dar fara noroc, au dat la un moment dat peste filonul de aur!!! Nu au fost constienti de la primii pasi de valoarea zacamantului gasit, nici editorul de altfel: pentru prima editie a celui dintai album “Asterix”, Georges Dargaud nu a avut curaj sa scoata mai mult de 6.000 de exemplare!!! (astazi tirajul total pentru fiecare “Asterix” este de peste 10.000.000. de exemplare!)!
       

       Expozitia din aceste zile de la BNF nu face decat sa aduca un Omagiu  unor tineri care nu si’au pierdut speranta in propriile forte. Efortul lor comun de dinainte de Asterix este enorm si voi incerca sa ti’l fac cunoscut in viitorul articol.


         Rene Goscinny & Albert Uderzo… Doi artisti imbogatiti de propriul talent si de personajul care i’a facut notorii in intreaga lume : Asterix!…

        Cautari timide pentru noile personaje…

         Un Asterix deloc simpatic si un Obelix inca fara personalitate ( si grasime!)…

            …si in sfarsit, prima plansa, in 1959, adica primul numar din revista “Pilote”!

          Ultima imagine de pe coperta nr. 4, unde cititorul era avertizat despre aparitiile anterioare si, atunci cand era cazul, despre viitoarele aparitii…
        Cei doi autori au dezvoltat seria, ridicand’o pe culmi nemaintalnite pana atunci. Asterix nu este doar un alt personaj, el inseamna de fapt un univers, “o intreaga lume plina de promisiuni!”, va spune omul de afaceri care va intrezari deindata toate oportunitatile oferite de “Aventurile lui Asterix”. Daca tirajele iesite din comun de care se va bucura fiecare titlu din serie vor alimenta la greu conturile artistlor si producatorilor, adevaratele averi vor fi castigate de pe urma drepturilor de autor rezultate in urma producerii si difuzarii celor 8 desene animate de lung metraj si a celor 4 filme artistice. De asemenea, jucariile, gadget-urile, jocurile pe computer, parcul de distractii “Asterix”… toate vor fi de asemenea fabuloase surse de venituri…
       Cei doi artisti vor reusi sa conceapa impreuna 24 de albume. Unele dintre ele ( “Asterix et Cleopatre”, “…chez les Bretons”, “Asterix Legionnaire”, “Asterix et le Chaudron”, “Le Domaine des Dieux”, “Obelix et Compagnie”… ) sunt adevarate capodopere. Mort in 1977 la numai 51 de ani, Goscinny reuseste sa “marcheze” pentru totdeauna banda desenata.

         Moartea fulgeratoare a lui Goscinny pune sub semnul intrebarii “existenta” lui Asterix, deja contestata de multi critici si analisti responsabili, in urma unor esecuri lamentabile, cum ar fi “La Grande Traversee” sau “Asterix chez les Belges”. Dar Uderzo isi umfla toti muschii si demonstreaza de unul singur, pret de vreo 4-5 albume ca Asterix este inca viu si aproape intreg…

         …Iar apoi, totul s’a cam terminat…
         In momentul in care a simtit ca I se apropie sfarsitul, Herge a interzis mostenitorilor sai dreptul de a continua “Aventurile lui Tintin”. El considera ca ceea ce trebuia spus despre acest personaj, a fost spus. Tintin, la fel ca Asterix  sunt personaje europene, asupra carora din fericire actioneaza dreptul autorului si al familiei, spre deosebire de eroii de comics American, care apartin unor trusturi de presa foarte puternice si care decid de o maniera aproape industriala asupra destinelor acestor personaje.
           Pentru mine Asterix nu va fi niciodata o industrie si nu sunt atat de dependent de universul sau incat sa am neaparat nevoie de doza zilnica de “asterixobelidefix”, indiferent cine va “produce” acest leac.
           Pentru mine, Asterix este o mare opera de arta si nu suport sa vad tot felul de falsificatori roind in jurul borcanului de miere de cateva decenii bune…
            Uderzo si Goacinny sunt unici si inimitabili, atunci cand faceau Asterix…
            Eu cred ca niciun pariu nu a fost castigat atunci cand a aparut ultimul “Asterix”… Poate cel mult un pariu referitor la castiguri, de o mie de ori mai mari decat castigurile de la “Asterix le Gaulois”, dar intre noi artistii, nu cred ca despre asa ceva vorbeam. Sau ma insel?…

     

            …si cam asta a fost…

Oare cum va arata Asterix intr’o lume nu prea indepartata si din ce in ce mai putin toleranta cu dependenta individului de anumite vicii?…

              O poveste cu va urma
          Asterix este o epopee uluitoare, despre care am scris de oricate ori am simtit nevoia: “No Merci for Asterix“, “Asterix and the Pirates“, “Asterix, un Gal Monden“…

Biblioteca din Alexandria: Pagini uitate

        ” Biblioteca din Alexandria “… E suficient sa rostesti aceasta parola, dupa care ai dreptul sa visezi la toate cele aproape 1.000.000 de manuscrise distruse de tembelismul ce insoteste invariabil orice schimbare de directie in Istorie… Toate revoltele, rascoalele, razboaiele si revolutiile (este o coincidenta sau litera R este damnata?…), in clipa in care s’au  incheiat, au impins lumea mai departe.  Nota de plata a fost insa de fiecare data foarte piperata: dincolo de pierderile imense de vieti, multimea dezlantuita a calcat totul in picioare, distrugand pentru totdeauna inestimabile valori artistice.
        Simt un repros care incepe sa fiarba in tine: “Cum adica, un razboi devine un factor de progres?”… Asculta mosule, suntem contemporani si cu un pic de bunavointa aproape ca putem sa simtim inca mirosul prafului de pusca din cel de’al Doilea Razboi Mondial. Numarul victimelor acestui conflict planetar este inspaimantator dar pasii facuti inainte de omenire au fost imensi. Cumplita inclestare de forte a ascutit la maximum creativitatea savantilor, oferindu’le solutii intr’un timp record pentru probleme ce pareau de nerezolvat inainte. Daca nu exista un savant nazist, Wernher von Braun, poate ca si astazi americanii priveau visatori la stele, continuand sa scrie fabulatii anticipative… Bomba atomica, un rau necesar, nu ar fi aparut atat de repede daca concurenta intre germani si americani nu ar fi grabit lucrurile… Radarele, atat de necesare ca sa “simti” apropierea inamicului, avioanele cu reactie, avioanele si submarinele invizibile, mitralierele la purtator… toate au aparut din nevoia de a fi primul. Experientele ignobile ale medicilor nazisti, atat de blamate dar continuate apoi de medicii americani, au oferit cercetarilor stiintifice atatea raspunsuri!… Insusi statul Israel este o consecinta a celui de’al Doilea Razboi Mondial, aparitia sa insemnand un factor de echilibru (?) planetar!…
        Minunile lumii antice sunt in numar de 7. Dar “Biblioteca din Alexandria”, care in mod evident nu este nici piramida, nici mausoleu, nici gradina suspendata sau mai stiu eu ce “Surprize,surprize!”, nu face parte din aceasta cifra magica. Biblioteca nu era altceva decat un biet depozit al tuturor cunostintelor umane, stiintifice, culturale, politice, sociale sau religioase adunate cu rabdare, truda si multi bani pana pe la inceputurile erei noastre (spun “era noastra” si nu “dupa Cristos” fiindca mi se pare idiot sa amestec numele Mantuitorului intr’o marsavie de care doar oamenii sunt responsabili!)…Nesfarsitele manuscrise, insemnate pe piei de miel, pergamente, ceramica, piatra sau tablete de lut nu aveau replica, deci pierderea lor ne priveaza de intelegerea a mii de ani de civilizatie! Poate ca daca aflam continutul acestor manuscrise, astazi de mult eram pasageri printre stele!…

         Astazi, incerc sa’mi imaginez ca am gasit cateva firimituri din “Biblioteca din Alexandria” pe rafturile cu carti si albume de banda desenata ale lui Mircea Arapu ( da, da este acelasi tip care a desenat ultimele aventuri ale lui “Arthur” pentru revista “Pif”, dar si ceva povestiri cu “Pif” si “Placid & Muzo”! )… Printre tonele de albume si reviste de B.D. din intreaga lume, cu mare greutate am gasit vreo 25 de “albume” de banda desenata romaneasca, adica (.) cam un sfert din tot ce s’a produs in Romania de cand s’a inventat tiparnita lui Coresi (din aceasta retrospectiva lipsesc albumele lui Serban Andreescu, singurele aparitii care pot sta alaturi de colegii din West, cel putin pentru conditiile tipografice!… dar despre Serban, intr’un viitor articol!…)!!!
        
       Primul “album” este “Soimii Moldovei” al lui Puiu Manu & Radu Theodoru… O carte in format italian de vreo 24 de pagini in culori, necartonata. Ca de obicei, numele desenatorului este exclus de pe coperta… Editura “Stadion” , cu cele vreo 8-10 albume pe care va apuca sa le scoata , va schimba aceasta meteahna timpita, adica ignorarea complete a graficianului. Motivul pentru care desenatorul era exclus de pe coperta este unul singur, dar la plural: BANII!!! Astfel, scenaristul care de obicei era total incompetent, pleca acasa cu valiza cu bani (pentru un “album” de 24 de pagini, insumand cel mult 100 de imagini, se castiga echivalentul unei Garsoniere!… scenaristul era cel care lua caimacul… pentru oricine care lucreaza in domeniu, este clar ca un astfel de scenariu este rodul unei zile de lucru obisnuite, asta in situatia in care scriitorul bate la masina cu un singur deget!… Pentru grafician treaba era mai complicata, dar cele 24 de pagini format italian- ceea ce inseamnau doar 12 pagini normale!- se puteau lucra in cel mult 3-4 saptamani! Este evident ca problema nu era legata de capacitatea de lucru a artistilor ci de PILELE & RELATIILE de care trebuiau sa dispuna cei doi pentru a pune mana pe o astfel de comanda!. Numele lui Radu Theodoru apare pe vreo 10 “albume” de B.D. , ceea ce este incredibil, tinand seama de netalentul sau de scenarist. Oare apartenenta lui Theodoru la Securitate a avut vreo insemnatate pentru numarul nefiresc de mare de carti de banda desenata pe care le’a semnat?…
        

         Un alt “album” este semnat de … Radu Theodoru!… “Mazgalelile” sunt facute de Deak Ioan, un grafician foarte talentat. Istorie in continuare, fara personaje remarcabile, fara situatii notabile… doar o actiune gen “haide sa ne facem ca muncim!”…
 

          Radu Theodoru rides Again!… De data aceasta, D. Dobrica este desenatorul, un “grafician” care facea vinietele pentru “Luminita” sau “Soimii Patriei”, cine mai stie… In situatia asta, nici nu ma mir ca scenaristul lua mai multi arginti decat desenatorul!!!

          Sandu Florea in perioada cand facea meditatii cu Nicolaie Alexi, mai bine cunoscut de neofiti drept “Xi”, profesor pe la Academia de Arte. Sandu a avut sansa sa faca tot felul de experimente grafice pe BANI! In acest “album” incearca texturile lui Dino Batagllia si Louis Garcia, desenatori importanti in epoca pentru cautarile lor grafice…

            Radu Theodoru For Ever!… si Sandu Florea la fel! Cartea este de o tampenie infioratoare, atat la nivelul scenariului cat si al desenului… Urmeaza cateva informatii pentru Dodo Nita, cel care contabilizeaza selectiv vestile, dar nu prea se pricepe sa le analizeze ( prin urmare, cititorul meu fidel, te rog sa’nchizi ochii cat timp consideri tu ca ii trebuie lui Dodo ca sa buchiseasca o fraza sau doua…). In aceasta perioada, adica anii ’80, Pompiliu Dumitrescu avea cutitul in mana stanga si impartea painea la revista “Cutezatorii”. Sandu Florea s’a bucurat din plin de bunavointa lui Pompiliu, publicand pe rupte si pe bani buni in “Cutezatorii”. Curand insa, Florea intra in gratiile celor de la Uniunea Scriitorilor si incepe sa se ocupe de trimestrialul acestora, “Luceafarul Copiilor” sau cum dracu’ s’o fi numit, o revista care avea foarte multe pagini de B.D. . In contrapartida, Pompiliu se astepta sa fie chemat sa colaboreze la noua publicatie. Spre surpriza sa, Sandu a uitat complet de fostul sau mecena!…
             Genul asta de informatii, cu bune si cu rele ar trebui furnizate de cei care se considera Istoricii si Criticii Benzii Desenate Romanesti. Cand scormonesti in trecut, nu trebuie sa te astepti sa iasa de acolo doar miros de parfum!…

             Dincolo de bucuria de a avea o colectie de B.D., cele 8-10 volume aparute la editura “Stadion” sunt lipsite de orice valoare… Probabil ca cele mai stupide benzi desenate din lume sunt cele 2 “Tarzan” de Nicu Russu si Tracipone (?), un neica nimeni, complet pe langa aceasta meserie (de la Tracipone a cumparat Mircea Arapu cele mai bine pastrate Recueils-uri de “Vaillant”)!
             Pe vremea aceea, Nicu Russu (Dumnezeu sa’l ierte, s’a sinucis din cauza unor probleme de familie) desena dupa ureche. E suficient sa privesti coperta de la “Capitan la 15 ani” ca sa vezi cat de alaturi era de subiect: orice individ cu o oarecare cultura, privind imaginea va situa actiunea cu cateva sute de ani mai devreme- galionul isi dadea obstescul sfarsit pe la sfarsitul secolului XVII iar costumele si tunsorile sunt total anacronice!…

           Colectia “Stadion” este mai mare, dar Mircea Arapu nu are decat aceste 3 “albume”. Mi’ar face placere sa revad cartile desenate de Puiu Manu (cred ca erau 4 sau 5?…)

        Si pentru cei mici existau “albume”…

         Sandu Florea impreuna cu Radu Theodoru pun la cale o mare lovitura: Istoria Romaniei in Banda Desenata! Cine ar fi indraznit sa refuze un astfel de proiect?… Din pacate, Sandu era posedat de “diavolul cautarii”, incercand tot felul de cai noi de exprimare. Nici el, nici o multime de regizori de film romani, “obsedati” sa gaseasca un limbaj nou,  nu au inteles ca experientele le faci, dar pe banii tai, iar in momentul in care ai ajuns sa cunosti la perfectie noua limba, doar atunci poti apela la banii publici. Spatiul Continuu de care abuzeaza pe parcursul a peste 50 de pagini este total debusolant si plictisitor. Cele 3 albume ale lui Sandu Florea sunt primele albume adevarate de banda desenata romaneasca, cu un numar important de pagini, intr’un format European acceptat si cartonate (este adevarat, doar o parte din tiraj)!

     

           Sandu Florea incepe sa frecventeze un atelier de gravura, unde curand este remarcat pentru staruinta cu care incearca sa duca la capat un proiect in care nu credea nimeni. Asa s’a nascut “Carusel”, primul album romanesc de autor aparut in Romania! Un album de B.D. integral desenat pe piatra si apoi imprimat pe hartie de calitate! Bineinteles, albumul nu este o litografie originala ci un tipar executat dupa originalele litografiate!… Cartea este foarte inspirata de Druillet si personajul sau “Vuzz”, un pribeag care nu’si gaseste locul niciunde… Din pacate, inca o data Sandu abuzeaza la greu de Spatiul Continuu iar povestirea devine ilizibila si plina de pretentii…

            Sandu Florea, editura “Ullise”, revista “Carusel” si produsele “derivate” : suplimentul de banda desenata “Proteus”… Nu chiar niste albume, ci mai degraba niste fascicole de format mic in alb-negru si pe hartie de calitate inferioara. Copertile comerciale sunt de Valentin Tanase!

           Cand a plecat in USA, Sandu Florea avea terminate 10 povestiri cu “Proteus”, insumand vreo 300 de pagini. Cu exceptia primelor 3 fascicole publicate, restul au fost aruncate la gunoi. Din pacate…

         Val Tanase si gagurile sale publicate in “Viitorul Romanesc”, cotidianul liberalului Viorel Catarama in care erau publicate si gagurile mele politice, in alternanta cu gagurile sociale ale lui Valentin. “Albumul” a fost scos de Ed. Teora…

        Albumul in culori si necartonat al lui Valentin Tanase care era cat pe ce sa schimbe statutul autorului de banda desenata in Romania: suma care i s’a oferit artistului echivala cu pretul unei vile onorabile!!! Din pacate, contractual nu a fost onorat de catre editor…

           Alecu Popovici si prostioarele lui…

          Cineva a crezut in Livia Rusz…

           Victor Trifan… Astazi foarte putini isi mai aduc aminte de el. Din pacate… Acum cativa ani, am avut ocazia sa rasfoiesc o carticica semnata de Dodo Nita & Mircea Arapu, intitulata “Dictionar al Benzii Desenate Romanesti”, sau cam asa ceva, ca’ eu cu franceza nu ma am prea bine… Am parcurs’o in diagonala, fiind exact genul de lectura care se preteaza la asa ceva. Imediat am simtit ca din acest Puzzle lipsesc cateva nume foarte importante pentru B.D. romaneasca… Unul dintre ele era Victor Trifan (un alt mare absent este Bogdan Prejoianu, o speranta a B.D. romanesti, un desenator pentru care banda desenata nu mai avea foarte multe secrete)… Paradoxul este ca Victor era laureatul unuia dintre Saloanele B.D. de inceput, nu’mi mai aduc bine aminte daca este vorba de cel de la Craiova sau de la Timisoara… Chiar Dodo i’a inmanat Marele Premiu! Este adevarat ca alegerea lui Victor Trifan a fost facuta la insistentele mele, iar eu se pare ca nu’i prea sunt simpat lui Dodo…
          Victor a avut un debut fabulous in anii ’90, in revista “Carusel” a lui Sandu Florea dar si in 2 fascicole alb-negru, de cate 32 de pagini, scoase de revista “Stiinta si Tehnica”. Cu un stil foarte alert, plin de umbre si lumini, dinamic si modern, Victor avea toate sansele sa devina un autor European. Din pacate, in Romania nu prea exista cititori de B.D., astfel ca “Android” a sucombat la capatul a 2 numere. El a lasat cel putin 100 de planse in B.D. romaneasca, o cantitate impresionanta de o calitate O.K. Este incredibil ca un autor atat de important, pentru o tara in care banda desenata este o bajbaiala in intuneric, a fost “uitat” de un scrib al carui unic scop este sa nu se’ncurce in socoteli! Dar despre rosturile unor istorici, cronicari si critici de arta, putin mai tarziu, intr’o postare viitoare…
  

                    Un desen original al lui Victor, primit cu multi ani in urma, pe vremea cand oamenii inca se intelegeau prin fraze articulate…

          Un alt “album”, de data asta de Radu Marian, adica Mister Marele Premiu B.D. la primul Concurs organizat cu foarte multi ani in urma de revistele “Cutezatorii” si “Pif”!…

           … si “albumul” lui Alex Ciubotariu, fidelul prieten si complice al lui Dodo Nita, amandoi baieti foarte buni. Dar despre calitatile si insusirile lor iesite din comun, foarte curand, tot aici…

            Astazi am frunzarit cateva coperti prafuite si uitate din “Biblioteca din Alexandria”. Promit ca pe masura ce dezgrop si alte antichitati ne vom delecta impreuna, citindu’le …

Si pe Aici a Trecut Mos Craciun !…

             A mai trecut un an , dragul mosului, incheiat cu pregatiri pantagruelice pentru toate sarbatorile care se tin lant la romani ca margelele din siragul unei fete ochioase: Craciunul, Revelionul, Sfantul Vasile dar si Boboteaza si Sfantul Ion! Una dupa alta, fara ragaz pentru burduhan si ficat, tot atatea ospete incarcate de bucate si bauturi ce nu au nici un strop de mila fata de integritatea fizica a oricaruia dintre noi. Fie ca vorbim de sarmale in frunze de vita, mai mici decat o juma’ de deget sau rasucite in foi de varza acra… de carnatii de Plescoi, subtiri ca un creion si indopati cu carne de oaie otravita cu mult ardei picant… de pastrama ce se fragezeste numai odata pusa pe gratar… de costitele de porc care doar in tigaie isi pastreaza intacta si cea din urma picatura de grasime… toate, dar toate mancarurile de pe la noi pregatite pentru sarbatorile dintre ani, sunt adevarate probe olimpice, carora numai un “sportiv” bine antrenat le poate face fata! In mod natural, pentru ca bietul organism sa reziste asaltului necrutator al lipidelor, romanul adevarat dilueaza adaosul de grasimi capatat in ultimile zile cu un fluviu heteroclit, alcatuit din cele mai nastrusnice combinatii de bauturi: de la zaibarul neaos la vinurile cu pretentii, palinca si tuica puturoasa, alcoolurile exotice cu grade fara numar si bere! Tot asa cum pictorul isi spala pensulele pline de vopsea de ulei in borcanul cu diluant, noi incercam sa ne curatam pe dinauntru turnand pe gat paharel dupa paharut, vorba cantecului:    
                                   ”Da-i cu spritu’, da-i cu spritu’, pan’ la ziua
                                     Gal gal gal, gal gal gal
                                     
Pe soseaua gatului
                                     Sa-ti ajunga pana-n suflet,
                                     
Gal gal gal, gal gal gal
                                     Si sa-ti stinga focul lui.

                                                           
                                        Bea pana in zori, toarna vin pana ai sa mori
                                        Spritul iti alina inima.
                                        Bea pana la moarte fiindca vinu-i ca un frate,
                                        Bea pana te-oi satura.”

      Deh, romanu’ e nascut poet! Chiar si versul devenit proverb, cantat candva de Lizeta Kirculescu, ne reaminteste neincetat acest lucru: “Ca nu e om sa nu fi scris o poeziiii-e, macar o dat’, macar o dat’ in viata luuuuui!”…
    
      Frumoase sunt sarbatorile de la romani!… Din pacate, petrecerile lant si buna dispozitie m’au cam facut sa uit de celelalte “trebi”. Chiar si minunatele daruri lasate de Mos Craciun sub brad de abia acu’ au fost desfacute. Si ce cadouri! Ma grabesc (“Festina Lente!”) sa’ti impartasesc bucuria pe care o traiesc, rasfoind impreuna cu tine aceste minunate carti.

      Ca la orice sfarsit de an, fiecare editor cauta sa’si epateze publicul cu cele mai insolite aparitii editoriale. De exemplu, Dupuis (editorul care scoate saptamanal din 1938, aproape fara intrerupere, revista “Spirou”… o revista al carei erou- far este Spirou, bineinteles, un personaj care implineste 75 de ani!… un personaj pe care autorii ce s’au succedat la “comenzi” au stiut sa’l mentina vesnic tanar): Editorul face eforturi remarcabile pentru a mentine in atentia publicului pe unul dintre cei mai mari autori B.D. pe care i’a avut in “ograda” sa in urma cu 40 de ani, Franquin,iar ultimele albume semnate de acesta sunt de fapt reeditari ale unor lucrari de altadata. Dar ce editii fabuloase! Filmele alb-negru au fost refacute iar acolo unde originalele au fost gasite, au fost folosite chiar acestea! Culorile si ele au fost refacute, conform intentiilor artistului, atunci cand au fost gasite calcurile cu indicatiile cromatice. O adevarata ”remasterizare”!

Coperta albumului “La Peur au Bout du Fil” este de fapt o imagine recuperate, ea fiind desenata special pentru albumul revistei “Spirou” nr. 70 ( o aparitie trimestriala in care erau legate laolalta cate 13 reviste nevandute…).

        Din cauza machetei revistei in care aventurile lui Spirou & Fantasio apareau in “foileton” (partea de sus a paginii era ocupata de titlul publicatiei, de avertismentele publicitare si de datele curente), pentru publicarea in album toate plansele au fost remachetate. Aici, prima plansa din “La Peur au Bout du Fil” asa cum a aparut in “Spirou” in 1959…

        … aceeasi plansa remasterizata pentru recentul album…

        … si plansa remontata pentru aparitia din album in 1960 (trebuie remarcata ultima banda, care in aparitia din revista apartinea de fapt plansei nr. 2)!

          … albumul din 1960 contine 2 aventuri cu Spirou insumand 60 de pagini, din care “La Peur au Bout du Fil” are numai 12 (realizezi ce efort a facut editorul si autorii ca sa obtina un volum de 62 de pagini, pornind de la o povestire atat de scurta!)!!!

     Cateva din originalele lui Franquin, pline de insemnarile celor de la redactie. Este un privilegiu sa avem ocazia sa ne apropiem atat de mult de arta Maestrului…
     Albumul de lux este impecabil din punct de vedere tipografic…

      Din sacul Mosului au mai cazut doua integrale fabuloase : “Bruno Brazil” vol. 1 + vol.2!…
      “Bruno Brazil”?… Ei da, o serie care a inceput sa apara prin anii ’60 in revista belgiana “Tintin”, odata cu sosirea lui Michel Greg la carma publicatiei, ca redactor sef. Cei 10 ani cat Greg a fost alfa & omega pentru aceasta revista, sunt anii care pot fi identificati ca perioada de aur a unui foarte important saptamanal. Revista “Tintin” se modernizeaza, noii eroi propusi cititorilor sunt mult mai adulti iar dialogurile par rupte din viata de zi cu zi. Greg munceste ca un ocnas si acopera cu scenariile sale jumatate din revista. Sunt anii cand apar serii mitice ca “Bernard Prince” si “Comanche” cu Hermann, “Bruno Brazil” cu Vance, “Olivier Rameau” cu Danny, “Luc Orient” cu Eddie Paape, “Cubitus” de Dupa, “Zig & Puce” de Greg (o incercare de resuscitare a seriei din anii ’20 a lui Alain Saint Ogan), “Simon du Fleuve” de Auclair… Tot in aceasta perioada, Greg publica in “Tintin” povestirile cu “Spirit” aparute in USA in perioada postbelica si realizate de Will Eisner, unul dintre cei mai mari autori de banda desenata din toate timpurile.

       Fiecare integrala cu Bruno Brazil include cate 4 albume. O serie plina de actiune si suspence, in care autorii nu’ti lasa prea mult timp de respiro. Greg si William Vance (poate in cea mai buna forma a sa) sunt influentati de spiritul James Bond care bantuia deceniul, spre bucuria atator generatii de cititori.

       Pana la primirea celor 2 Integrale, in biblioteca personala nu aveam decat un singur volum “Bruno Brazil” (probabil cel mai bun dintre toate): “Commando Caiman”.




O parte din copertile foarte inspirate ale lui William Vance pentru revista “Tintin” dar si pentru albumele “Bruno Brazil”…

Prima plansa din “Commando Caiman”, asa cum a aparut in revista “Tintin” dar si in cea dintai editie a albumului…

Pentru reeditarea in Integrale, culorile au fost refacute destul de neinspirat. Mai mult, unele imagini au fost inlocuite. De pilda, prima imagine mare din plansa nr. 1: in original, mai mult ca sigur decorul era facut de Coria, asistentul lui Vance (si cumnatul sau, de altfel), cel care avea sa preia seria “Bob Morane” de la Vance, cand acesta in 1980 decide sa investeasca toata arta sa in “XIII”…

Cateva imagini cu grafica puternica a lui Vance (din fericire, in aceste cadre prezenta omului este insignifianta, Vance fiind notoriu pentru pentru schematismul si imobilismul personajelor sale…)…

… si cireasa de pe tort, “Mickey Mouse” de Floyd Gottfredson!!! Este vorba despre benzile desenate cotidiene din 1948-1950, in culori, intr’un volum de mari dimensiuni si foarte luxos, editate de Glenat!…

In biblioteca aveam deja primele benzi cotidiene cu Mickey Mouse de Floyd Gottfredson, aparute intr’o editie  Americana
Gottfredson isi incepe marsul triumfal la 1 aprilie 1930, pe un scenariu facut chiar de Walt Disney (Celebrul personaj mai fusese desenat timp de 2 luni si jumatate inaintea sa de Ub Iwerks iar apoi de Win Smith… stilul oarecum “primitiv” al celor 2 inaintasi merita o atentie deosebita: in curand, voi reveni cu un articol despre primele strips-uri cu Mickey Mouse)!!!

A Streetcar Named Desire…

            “Du’ma acasa, mai Tramvai!”… Aglomeratia?… O scena obisnuita in Bucurestiul de dinainte de Revolutie. Sunt parte din generatia care facea blatul pa scarile tramvaiului, agatat de umarul norocosului aflat cu o treapta mai sus si riscandu’mi viata pentru cateva minute castigate. Sunt foarte familiarizat cu aglomeratia din mijloacele de transport din anii ’70- ’80, dar in momentul in care am inceput sa scormonesc prin Arhive, incercand sa gasesc imagini legate de tramvaiele de altadata, am  constatat ca aceeasi imbranceala era si cu 40- 50 de ani mai devreme!… Bucurestiul, desi poreclit cu multa tandrete “Micul Paris”, a fost dintotdeauna o metropola plina de contraste, un Neo- Babilon nascut nu din fantezia vreunui primar sau architect prea-plin de fantezie ci din furia cu care s’au repezit influentele  Balcanice, Levantine, Evreiesti si Turcesti asupra orasului, furie careia autohtonii, mai molcomi si mioritici asa cum i’a modelat spatial mioritic sau spatial deal- vale identificat de Blaga, nu i s’au opus de fel… Bucurestiul a fost un oras in care s’a construit fara noima, o capitala in care primarii care s’au succedat aveau doar o singura trasatura comuna: adancimea buzunarului!!!  Astfel, nu tre’ sa te mire ca langa palate somptuoase, imbracate in piatra scumpa se izmeneau bordeie de paianta!… Marile “bulevarde” regretate de nostalgici, Calea Rahovei, Calea Mosilor, “Sfanta Vineri”, nu erau decat niste cacatisuri, pline de pivnite insalubre si construite pe sistemul “vagon”. Toate zonele sus mentionate erau cartiere evreiesti, parasite de proprietari atunci cand in Romania chifteaua a inceput sa puta! Imediat dupa Revolutie, Autoritatile nu au fost capabile sa stabileasca un criteriu al Retrocedarilor (o lege absolut necesara intr’o tara in care atatea schimbari dramatice s’au petrecut intr’un timp atat de scurt)… Ori, profitand de vacuumul legislativ, de impotenta si apetenta pentru pesches a unei clase politice inconstiente, fostii proprietari au revendicat la preturile din West terenurile si locuintele PARASITE si DEJA RASCUMPARATE de statul communist la pretul convenit in momentul PARASIRII respectivei locuinte! Am multi prieteni care au trecut prin aceste imprejurari dramatice… Smulgerea radacinilor din pamantul Natal si cautarea unui alt teritoriu in care radacinile tale ar putea fi admise fara reserve este o grea incercare… O drama care implica o lupta cu un sistem care nu raspunde asteptarilor tale… Nu’i condamn pe cei care au plecat, a fost sansa lor, dar ii fac pe toti cei care au avut revendicari ulterioare plecarii lor responsabili de pozitia “la colt si in genunchi” a unui intreg popor, nevoit sa plateasca despagubiri nejustificate. Familia mea a avut o casa cu teren, care a fost demolata ca sa faca loc unui viitor bloc comunist. La vremea respectiva am primit o despagubire simbolica, asa cum se’ntampla in cazul tuturor nationalizarilor in interes de stat. In alta ordine de idei, la Revolutie fiecare roman gospodar avea depusi la banca banii pentru o Dacia 1300, cum era obiceiul locului (aveai nevoie de o vechime de 5-6 ani ca sa poti accede la ravnita masina!). Suma era echivalentul unei garsoniere intr’o zona civilizata!… Dupa Revolutie, banii au fost pierduti. Ca noi au fost o multime de alti romani… De obicei, genul asta de pierderi se numesc Pierderi Colaterale si nu le despagubeste nimeni. Revendicarile au fost onorate doar in momentul in care in spatele lor s’au ridicat armate de avocati. Iar despagubirile, fireste, au fost achitate din buzunarul fiecarui contribuabil! In definitive, Statul suntem noi, ce mama masii!…  Peste tot unde Istoria a trecut cu tancul, nu am auzit vorbindu’se de prea multe revendicari acceptate si rezolvate, cum s’a intamplat in Romania… Istoria este plina de nedreptati: personal, nu am aflat de prea multi urmasi ai regilor Frantei care au revendicat palatal Luvru sau Versailles!…          Intr’o postare anterioara, “Once Upon a Time in Bucharest“, un prieten ANONIM imi reprosa: “Nu inteleg,, daca aia e “adunatura ignobila” (e vorba de Calea Mosilor) , hala Unirii era “mizerabila” de ce mai postezi aceste poze?”… Pai tocmai de aceea, draga prietene anonim! Eu nu pot sa trec cu privirea peste o gramada de mizerie si sa nu simt nevoia sa pun mana pe ”matura”. Cred ca indiferenta si atitudinea de genul “las’ ca merge si asa!” ne’a adus intr’un punct in care Bucurestiul este o capitala din ce in ce mai departe de inima Europei!… Desigur, nu demolarea orasului vechi este Solutia care ne poate integra in Europa ( desi daca observe atitudinea de 24 de ani a autoritatilor vizavi de Centrul Vechi din Bucuresti, complet abandonat in mana tiganilor, incepi sa crezi ca intentia tuturor este sa faca “tabula rasa” in intreaga zona si apoi sa o ia de la capat!…)… Ideea care ar trebui sa o urmareasca orice edil care se succede la Primaria Capitalei este dezvoltarea unui oras modern si capabil sa raspunda unor comenzi contemporane, pastrand in acelasi timp valorile ce l’au individualizat dintotdeauna …  
 
…”Du’ma acasa, mai tramvai!…”

Always on My Mind…

“Maybe I didn’t treat you…”

“…Quite as good as I should have.”

“Maybe I didn’t love you…”

   

“…Quite as often as I could have.”

“Little things I should have said and done…”

“…I just never took the time…”

“…But you werw always on my mind…”

“…You were always on my mind!…”

“Maybe I didn’t hold you…”

“…All those lonely, lonely times…”

“…And I guess I never Told you…”

“…I’m so happy that you’re mine!”

“If I made you feel second best…”

“…Girl, I’m sorry I was blind!…”

“You were always on my mind…”

“…You were always on my mind!”

“Tell me… Tell me that your sweet love hasn’t died!”

“Give me… Give me one more chance to keep you satisfied!”

“Little things I should have said and done…”

“…I just never took the time!… You were always on my mind…”

“…You were always on my mind!”…  sau versurile de neuitat ale unui cantec din anii ’70, “Always on my mind”,scris de Wayne Carson, Mark James & Johnny Christopher si care a “bantuit” si “bantuie” in continuare generatie dupa generatie, indifferent ca interpretul se numeste Elvis Presley, Willie Nelson, Brenda Lee sau “Pet Shop Boys”… Si oare ce putea ilustra mai bine acest text sensibil decat incredibilele acuarele ale lui STEVE HANKS ?…